Scriu din nou în orele acestea, afectat. Îngrijorat şi dezgustat, amărât. Dezamăgit. Acum câteva ore, petrecându-mi timpul printre câţiva cunoscuţi, am realizat că dacă pe lume n-ar fi politeţe, oamenii nu ar veni în contact reciproc decât pentru a se lua de păr. Persistă în mine gustul impresiei că bunele maniere au fost înghiţite de către brontozauri. Ajungi să te distanţezi de oameni apropiaţi ţie în momentele cele mai neaşteptate, fiindcă tensiunea, lipsa bunului simţ şi lipsa amabilităţii trădează şi limpezeşte. Ca să înţelegeţi şi mai adânc ceea ce vreau să vă destăinui aici, faceţi un joc de imaginaţie. Gândiţi-vă că vă aflaţi câteodată aterizaţi în mijlocul unei cete de bădărani (formaţiune modernă tribală asemănătoare familiei restrânse de maimuţe) care vorbesc atât de asurzitor şi fără oprire, încât primul impuls care vă vine ar fi să gasiţi o fereastră prin apropiere şi să plonjaţi fără strop de ezitare. Aşa m-am simţit eu ieri. Prins în mijlocul unei mitocănii ascunse, camuflate. În care doi-trei ajung să insulte, să atace, să distrugă definitiv buna-dispoziţie. Şi să te facă să te întrebi, mai departe, oare câţi oameni n-ar rămâne muţi dacă li s-ar interzice să vorbească bine despre ei şi rău despre alţii?
“Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont” remarca acum ceva vreme (cu zâmbetul pe buze, îmi imaginez) Konrad Adenauer. Lovindu-mă de mitocani, eu am senzaţia că de fapt aceste specimene nici măcar orizont nu au. Trebuie să mărturisesc că personal, nu cred şi nu am crezut niciodată că noi, românii, suntem diferiţi de alţii. Mereu m-am gândit că şi noi avem defecte, dar şi alţii le au (mă simt acum nevoit însă să revizuiesc această caracterizare, cu următoarea completare: defectele noastre sunt acceptate ca făcând parte din normal). Nici nu mă laud, dar nici nu regret că sunt român. Deşi să ştiţi că uneori oftam amăgit că nu m-am născut german, dar alteori mă gândeam că m-aş fi putut naşte în Somalia. În timp, mi-am întărit crezul că de fapt, noi românii, suntem o naţie undeva pe la mijloc, sau, aşa cum spunea atât de frumos Ion Barbu, suntem şi noi un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Ziua de ieri mi-a arătat că vieţuim într-un mediu în care fiecare individ încearcă din răsputeri să-şi menajeze nervii pe cât de mult posibil. Există o stare generală de precauţie amestecată cu snobism (fază iniţială, în care se descătuşează bădărănia unor indivizi). Bădăranii (că despre ei vreau să vă împărtăşesc câte puţin aici), au o stimă de sine ridicată, îşi dezvoltă la modul spectaculos zâmbete sociale false, ritualuri societale prin care îl ataca disimulat pe celălalt, pentru a-şi masca de fapt prostia, dar prin care să şi evite certurile sau conflictele majore care i-ar lăsa lipsiţi de argumente sau reacţii raţionale. Context care nu ar cădea totalmente în derizoriu, dacă măcar aceşti oameni ar fi adepţii replicii: „We agree to disagree” [deci putem măcar cădea de acord că avem opinii diferite]. Ca să vă dau un exemplu pentru a înţelege mai adânc ideea că devenim defensivi în raport cu manifestarea mitocăniei (în loc să fie invers), gândiţi-vă că azi trâim într-o ţară în care dacă din greşeală suntem călcaţi pe picior de vreun bădăran, tot noi suntem aceia care ne grăbim să ne cerem scuze pentru incident.
Bădăranul pe care l-a întâlnit ieri s-a întâmplat să ia forma de femeie. Una frustrată, la 30 de ani, cu un pachet de nereuşite adunate în aceşti ani, cu un limbaj de cel mult 1000 de cuvinte (aici incluzând şi conjuncţiile sau interjecţiile debitate), cu un stil grosolan, egocentric, totul într-o pseudo-carismă a unor replici care încep cu „ştii tu cum se zice...” Deci, un personaj cu de toate. All-inclusive! Personaj căruia ar trebui să-i mulţumesc sincer pentru că m-a determinat să meditez sărguincios la comportamentul unor astfel de ipochimene societale absurde. Indivizi care nu s-au născut nici bădărani, nici mitocani. Ci indivizi la care s-a strigat mult şi care-au fost călcaţi în picioare în mai toate împrejurimile. Care într-un timp scurt s-au transformat în creaturi scârboase deoarece au văzut pe propria piele că nu eşti „cool” dacă eşti amabil cu ceilalţi. Că nu eşti „trendy” dacă nu jigneşti şi nu ţipi! Oameni care au fost învăţaţi că dacă eşti amabil ai doar de pierdut, că devii un fraier! Fiind bădărani în repetate rânduri, s-au făcut auziţi şi la ghişee, şi în familie, şi în cercul celor 2-3 prieteni care-i mai acceptă din comoditate. Prin mitocănie au avansat eventual şi social, ajungând să facă din asta un stil de viaţă. Fiindcă mitocanilor le place tensiunea şi isteria. Aterizaţi în vreun grup, vorbesc mult, zgomotos, par preocupaţi, zbiară, râd isteric. Se agită. Au remarci ieftine, din popor adunate, şi întreţin tensiune. Sunt mereu nemulţumiţi de ceva dar şi generează o stare perpetuă de nemulţumire. Ei se află permanent în conflict cu oricine şi discută despre orice (nu se pricep!). Bădăranilor le place atenţia, iar în timp, devin răi. Acri. Răbufnesc în prezenţa celor moderaţi dar intransigenţi, insultă, folosesc artileria grea: limbajul denigrator şi grosolan.
Mi se întâmplă deja atât de des să conştientizez că de fapt trăim într-o lume dezordonată, disfuncţională şi defectă, tot mai puţin pretenţioasă cu sine, care a abolit bunul-simţ şi amabilitatea în detrimentul prostiei, aroganţei şi ipocriziei. O lume în care oamenii sar voit peste anumite etape vitale. Poate de aceea susţinea şi Plutarh demult cândva că totuşi “caracterul este o deprindere îndelungată”. De aceea, încerc să îmi cultiv răbdarea când sunt expus în public, dar şi să îmi cobor aşteptările atunci când trebuie să interacţionez cu oameni noi. Nu aş avea cum să pretind unora să ştie câte ceva despre emblematica piesă de teatru intitulată „Bădăranii” a lui Carlo Goldoni, dar pot face un apel către detensionare. Pot argumenta. Cu răbdare şi calm. Tot e ceva, nu?
Bunul simţ a devenit desuetă, răbdarea şi politeţea ajungând un rudiment precum apendicele sau măseaua de minte, lipsa lui e văzută ca semn de evoluţie. Într-un oraş universitar de primă mână, cum e cazul Clujului, în care numărul celor cu studii superioare în curând va depăşi orice record în domeniu, şi în care te loveşti din doi în doi metri de o instituţie culturală specifică şi demnă de luat în seamă, amabilitatea şi eticheta abia mai suflă şi aproape toată lumea e mai tânără cu 7 ani. Cei de-acasă. Şi totuşi, nu vreau să trăiesc cu impresia că aceste ipochimene urbane sunt reprezentative pentru societatea în care îmi doresc să trăiesc. Toţi îndivizii ăştia, bărbaţi sau femei, de care mă împiedic uneori, şi care îşi exprimă liber şi voios frustrările, incultura, grobianismul şi obtuzitatea nu se reprezintă de fapt decât pe ei înşişi şi o mână de oameni asemenea lor.
Mica mea experienţă neplăcută mă duce spre o concluzie temporară mai amplă. Anume aceea că, de fiecare dată când aud un bătrânel bolborosind “tineretul din ziua de azi...!”, sunt tentat (deşi mă abţin cu greu) să-l întreb: „dar oare cine l-a educat?” L-au educat părinţii, bunicii, familia, anturajul, şcoala, strada, filmele văzute, cărţile parcurse (dacă e cazul), televizorul, presa, Internetul, lumea toată. Lume pe care alţii au perpetuat-o înaintea noastră, sărăcind-o treptat dar sigur, de orice reper. Ei bine, discutând despre bun-simţ, riscăm să ne pierdem reperele. Unde şi cine ne mai învaţă amabilitatea şi arta conversaţiei plăcute? Deşi ca naţie suntem evaluaţi ca fiind politicoşi (ca o paranteză, probabil că suntem singura ţară din lume în care se sărută mâna femeilor), nu ştim unde şi cum să ne exprimăm politeţea. Sau cum spunea Vasile Ghica, “Nu poţi filozofa despre Himalaya în pântecele Etnei.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu