Nostalgicul ludic şi prezentul naiv al Crăciunului pierdut

Pentru mine, seara de 23 Decembrie a fost întotdeauna prima zi de Crăciun. Ziua în care descopeream bradul şi mirosul acela rupt din locuri fermecate şi senine. Când nu aveam niciodată răbdare şi vroiam să îl împodobesc pe loc. Odată, am adormit acolo, în camera cu pomul de iarnă, aveam 5 ani. Ai mei mă duceau în braţe în camera mea, dar înspre dimineaţă mă furişam din nou să îl admir, crăpând uşa de la cameră încet, pentru a nu fi prins. Nu îl scăpam niciodată din ochi, aveam senzaţia că cineva mi-l va lua în orice moment. Erau secunde şi ore în care îi trăiam prezenţa cu atâta frenezie, el a fost eroul adevărat al Crăciunului meu, şi nu Moş Crăciun, în care nu cred că am crezut niciodată cu adevărat, mai ales că destul de devreme mi-am surprins părinţii pe ascuns în timp ce pregăteau sub brad cadourile de Crăciun. Şi mai îmi amintesc şi masa de Crăciun, acolo unde m-a regăsit lângă  părinţii mei tot mirajul copilăriei. Unde am văzut acea imagine care m-a bântuit mult timp: lumina. Acea lumină specifică, la propriu. Lumina din seara de Ajun, când veneau colindători la uşă. Era lumină-n toată casa. Prima din serile în care toate luminile erau aprinse în casă, în camere, pe holuri, televizorul mergea tare, era un zgomot plăcut. Îmi aduc aminte toate astea, cu atâta şi atâta plăcere.

M-am gândit că şi anul acesta voi merge acasă, la Maramureş. Şi poate nu va fi brad. Sau poate va fi. Lucru acesta nu mai e azi o certitudine. Aşadar, eroul meu de Crăciun e posibil să dispară odată cu creşterea mea. Am să mă străduiesc însă să îi regăsesc pe cei dragi, în jurul mesei. Mi-am împodobit la Cluj un brad mic, ca să nu dispară complet bucuria copilăriei mele. Poate că, în timp, vom depăşi nesiguranţa şi tensiunea asta socială provocată de dorinţa de a acumula, şi liniştea sărbătorilor de iarnă se vor reîntoarce înspre noi. Şi tot atunci, poate vom fi suficienţi de inteligenţi încât să nu fim derutaţi în mercantilismul şi kitsch-ul asociat din Occident. 

Îmi pare azi că oarecum pentru mine momentul Crăciunului este nostalgia pentru trecut. Dar şi curajul pentru prezent şi poate speranţa pentru viitor. Deşi cu totul altceva ne arată fiecare reclamă TV, fiecare vitrină de magazin de prin centrul oraşului, fiecare om pe lângă care trecem în viscolul de afară. Observ cum astăzi televizorul a devenit de fapt motorul ascuns al sărbatorii Crăciunului, cum a reconfigurat el, de fapt, în 20 de ani, percepţia asupra sărbătorii mai sus pomenite. Mercantilismul timpului a găsit amprentele generaţiei din care şi eu fac parte, generaţie consumaţionistă şi pro-americană, sau pro-ocidentală. Există aşadar, câteva aspecte demne de luat în seamă şi de discutat aici, cu referire la cum percep tinerii din breasla mea momentul Crăciunului. Voi începe descrierea de faţă printr-o sesizare stranie a zilelor trecute: pe Facebook sau pe Messenger, dar şi pe câteva bloguri din ăstea adolescentine (care ne vorbesc despre anii de liceu şi despre emoţia primului an de facultate într-un alt oraş) am regăsit următoarea postare: „Nu-i Crăciun fără Home Alone” sau, în superba variantă originală: „There is no Christmas whitout Home Alone!” Iată cum, adolescenţi din generaţia Pro sau oameni ce se învârt în jurul vârstei de 25-30 de ani, resimt emoţia apropierii Crăciunului prin revederea (cred că pentru a 30-a oară, a blockbuster-ului american de la începutul anilor 90), oamenii pe care îi regăsim în această perioadă şi în mall-uri, atraşi de pseudo-reduceri de sezon, dar care cunosc şi ultima reclamă de Crăciun promovată de vreo companie telefonică la TV, indivizi care au trecut, de la an la an, la alte experimente provocate sau induse de isteria apropierii Crăciunului.

În ultimii 20 de ani, Crăciunul românesc şi-a însuşit câteva elemente obligatorii: brazi artificiali de Crăciun, costume de Crăciuniţe sexy, instalaţii cu beculeţe, shopping cât încape (vorba aia), multă mâncare, cadouri cât mai scumpe şi fără nici o un conţinut simbolic dacă se poate, reclame cu Moş Crăciun care savurează Coca-Cola, filme comerciale de sezon, sms-uri cu urări de complezenţă, primite şi trimise mai departe, emisiuni TV cu manelişti care colindă în direct, etc. Toate acestea mă fac să mă gândesc la firea schimbătoare a tânărului consumator de lângă mine, care absoarbe artificialul asemenea buretelui îmbibat cu apă, tânăr care în copilărie se bucura de bomboane de ciocolată, de cozonac şi portocale dar care, la maturitate, pare desprins dintr-un film hollywoodian ieftin. Îmi pare bizar cum atâţia oameni îşi reconstruiesc amintirile de Crăciun. Nu aş vrea să fiu acuzat de un tradiţionalism profund, dar e interesant de analizat modul în care multă lume din jurul meu se readaptează acestui moment, când scopul Crăciunului era cândva acela de a redescoperi bucuria din trecut. Pe Internet şi într-o sumedenie de reviste şi ziare cu subiecte de sezon, apar chiar reţete şi prescipţii despre cum trebuie să ne îmbrăcăm Crăciunul acesta, ce mâncăruri ar trebui să preparăm sau care sunt staţiunile care mai au locuri disponibile pentru petrecerea acestei sărbători. Iar acest peisaj îmi provoacă o tristeţe egoistă, gândindu-mă că nici eu, în tot acest context, nu mai am cum reconstrui bucuria Crăciunului de altădată. Poveştile copilăriei mele, spuse altora, pot părea amintiri banale, sau doar simple naraţiuni în ajun de Crăciun. Dar îmi amintesc atâtea elemente care mă învăluie în bucurie, încât contrastul de azi pare şi mai discrepant. Şi sunt atât de tânăr, totuşi.

Crăciunul a fost şi este momentul meu de bilanţ. Când mă gândesc cum eram cu un an înainte, dacă am evoluat sau dacă am regresat, ce fel de om am devenit, cum îmi imaginam că voi fi la vârsta asta, care sunt diferenţele dintre mine cel vechi şi cel prezent. Sigur că orice zi din an ar putea fi una pentru un asemenea bilanţ, dar în cazul meu este ziua Crăciunului. El îmi oferă prilejul de a mă gândi la aceste lucruri, altfel spus, este darul meu de Crăciun. În faţa ochilor, mă revăd pe când eram mititel, în faţa vitrinelor din centru, de la magazinul Romarta, din Baia Mare. Atras ca un magnet de câteva podoabe aşezate pe un brad magic, pe care nu l-aş putea uita nicicând. Acolo, în acea vitrină, am văzut un glob mare auriu, care mi-a furat ochii. Unul comun pentru oricine probabil, dar ale cărui decoraţii argintii m-au hipnotizat. Din nefericire, în Ajun de Crăciun, magazinul se pregătea pentru închidere. Îmi doream acel glob atât de mult, încât am stat acolo, în zăpadă şi frig, să privesc mişcarea blândă a acelui glob auriu. După un timp, vânzătoarei i s-a făcut milă de mine, s-a emoţionat de privirea mea atentă şi curioasă, m-a chemat înăuntru şi mi-a dăruit acel glob auriu. Nu ştiu dacă aţi înţelege cât de fericit am putut fi în ziua ajunul acela de Crăciun. Dacă mai am acel glob auriu? Da, îl mai am. L-aş putea pune şi anul acesta în brad.

Acum trăiesc toate Crăciunurile din urma mea. Ascult colinde, reconstruiesc mirosul de brad în mine, într-un fel de singurătate solemnă, dar plăcută, liniştită. Mă găsesc şi mă ascund în mine însumi, aranjez acolo tot ce am văzut mai frumos şi încerc să fundamentez speranţe şi vise. Sunt zile nu de o singurătate tristă, ci doar momente proprii şi intime, pe fundalul nopţilor geroase şi calme, asortate în culoarea bradului. Momente de intimitate absolută. Întrerupte de revederea celor de care mi-a fost atâta dor şi de colindele de afară sau de colindele rostite între noi. Ore magice, în care las un loc gol pentru naivitate, pentru joc şi pentru vise. Şi o inocenţă pe care mă lupt să nu o pierd, pentru a nu pierde amintirile care m-au construit ca fiind cel de astăzi.