Nu ştiu dac-am apucat să-ţi spun dar, de mult timp încoace mă tranzitează aceeaşi secvenţă exotică şi scăldată-n turcoaz în care ne refugiem amândoi pe undeva prin mijlocul unor insuliţe îndepărtate, într-o faleză din care se desprind fundaluri sonore de mandolină şi miros de măsline nespălate. Tu porţi în fragmentul ăsta o rochie romană şi ai umerii goi şi mă tachinezi să te urmăresc pe bicicletă de-a lungul coastei de drum ce coboară pe lângă pereţii albi de marmură cretană până la orizont, acolo unde pâlcuri de smochini desenează o umbră care şterge orice amintire.
Dar hai s-o iau de la început. Să-ţi povestesc cum am ajuns împreună în filmul ăsta presărat de curmale. Ne-am suit în avion ştiind amândoi că au fost între noi şapte ore şi-un ocean întreg. Cumva, am ajuns într-un loc în care ianuarie are 29 de grade. Aveai părul despletit şi ochii mari, mai ales atunci, în prima noastră dimineaţă acolo, când am văzut balene jucându-se în golf. Era un spectacol halucinant, ce părea mai degrabă un efect secundar de la cele 17 ore de zbor şi 2 escale în care nu am pus geană pe geană nici unul din noi doi, amintindu-ne abia atunci parcă că iubim consistenţa betonului.
Acum, mă gândesc că viaţa este cu adevărat un regizor talentat. M-ai oprit puţin la ieşirea din aeroport şi mi-ai arătat un cuplu hispanic de bătrânei care îşi aşezau cu grijă un mic acvariu de peşti într-o camionetă murdară. Detaliul ăsta mărunt ţi-a înveselit deja ziua, şi mi-ai smuls din senin un sărut vrând parcă să-mi spui că deja eşti fericită. În schimb, eu mă gândeam cum soarele ăsta mexican îţi presăra peste tot chili pe corp, dar după numai o oră ne-am urcat deja într-un autobuz aproape gol şi am ajuns în locurile unde s-a filmat „Los Olvidados”. Când ne vom întoarce aici, ţin neaparat să văd pelicula asta a lui Luis Bunuel. Ai râs cu atâta poftă şi m-ai întrebat dacă semeni puţin cu Alma Delia Fuentes. Abia după câteva secunde am înţeles ce vrei să spui, dar nu ţi-am răspuns pe loc, ci am zâmbit aşa bizar, de parcă eu aş fi ştiut şi altceva în plus. Evident, nu ştiam.
Am găsit un motel vechi şi elegant, desprins parcă din fotografii uruguayene de epocă, unde te-am surprins într-o altă rochie, cu buline albe şi cu fundă, la adăpostul unor ochelari de soare europeni, iar tu deja m-ai provocat să ne întrecem pe bicicletă şi să facem fotografii. Aveai de fapt un mic album de poze pe care îl pregăteai pentru zilele de iarnă. Mă gândeam că aici e mare păcat că nu prea reuşeşti să te îmbeţi, era un soi de extaz amânat, o turmentare interioară în mine, care putea da naştere într-o zi unui Rio Grande.
Toate peisajele acelea şi toată lumina aceea perfect vizibilă ne inunda existenţa. Ai râs de mine cu atâta poftă când te-am claxonat într-o dimineaţă de pe un scuter demodat ajuns pe-acolo dintr-o eroare de transport probabil. Ai ieşit pe balcon să mă vezi şi cred că erai mai frumoasă decât orice senorita imaginată de vreuna din cărţile lui Octavio Paz. De-acolo de jos, ţi-am spus că dacă te-ai grăbi, ai putea să te fotografiezi cu puzderiile acelea de japonezi, turişti fideli fugiţi parcă de la Osaka până în golfurile acestea tăcute. Ai râs cu atâta poftă la vederea lor şi mi-ai spus că am putea totuşi face fotografii cu ei, că ce de pesos am mai câştiga. Că într-o oră am putea umple un sombrero cu ei.
Serile de pe faleză erau electrizante, nu mai erau nici balene şi nici trecători. Te sprijineai de umărul meu şi-ai tresărit la vederea unei familii de şapte delfini. La vederea lor, te-ai simţit de parcă ai fi păşit în desenele animate preferate în copilărie. L-am cunoscut mai târziu şi pe Pedro, băiatul care spăla piscina şi care adresa fiecărui turist apelativul „gringo” neştiind că mi senorita bungheşte de fapt spaniola. Am încercat pe urmă şi tiroliana în junglă, o junglă ce-mi părea domesticită şi coafată într-un fel. Împreună am cules şi reţete variate de enchilada, de burrito şi de quesadilla. Am închiriat o barcă cu motor şi ne-am plimbat pe o plajă flancată de stânci. Ne-am adăpostit lângă câţiva palmieri parcă smulşi sălbatic din tablourile lui Gaugain şi mi-ai spus acolo că aici este atâta frumuseţe încât te vei vindeca de poezie for ever. Ziua aceea aş fi vrut să devină un timbru vechi din clasorul tău. Dincolo, pe după stânci, a apărut întâi o colibă de stuf, câteva terase înghesuite şi miros de tequilla. Am comandat fructe de mare, peşte şi tortillas. Proaspete. Cu o textură încă vie.
La final, ne-am ascuns în camera noastră şi-am probat cada aceea veche din mijlocul băii. Ne-am iubit şi-am adormit spre dimineaţă, visând la Santiago, la un peşte uriaş, am închegat o guerilă a viselor şi un cântec local despre noi doi.
Spune-mi totuşi, îţi place magnetul pe care ţi l-am lipit pe frigider?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu