Cadenţa unui trecut întrerupt

Nu ştiu motivul exact, dar dimineţile calde de august îmi par a fi azi un demn cronometru surogat clepsidrei romantice de altădată. Fă şi tu o pauză cu mine. Lasă pixul jos din mână şi gândeşte-te la timp. Adică gândeşte acest timp aşa cum vrei tu. La prezent, trecut ori viitor. Gândeşte-te la ani şi anotimpuri sau la muşcătura acestei după-amiezi. Lipeşte pe o coală albă de hârtie ceva ce te reprezintă. Un episod pe care-l ţii tu minte.

Eu îmi aduc aminte cum am vrut s-o cunosc în ziua aceea. Era angajată într-un cinematograf vechi pe-atunci. “Oamenii vin şi cumpără fericirea în tichete de intrare la film!” mi-a spus ea prima dată, şi ţin minte că purta o cămaşă roşie strânsă pe coaste şi frac negru, mic şi elegant, împrumutat parcă din filmele lui Charlie Chaplin. Avea ochii fixaţi într-un căprui care ţi se impregna rapid pe retină şi le vorbea relaxat clienţilor, printr-o deschidere de gură. Mi-a destăinuit mult mai târziu de ziua aceea că deşi face o muncă de robot, îi plac poeziile sumbre, dar şi pâinea prăjită şi cafeaua cu lapte. Ei nu-i plac în schimb anotimpurile nehotărâte, cumpărăturile lungite şi nici oamenii care-şi ţin inima în dreapta.

Pe Ariel nu am văzut-o niciodată mâncând, bând apă sau pur şi simplu butonând telecomanda televizorului. Tot despre ea se spune că nu are plămâni şi că de aceea fumează ca şi cum ar respira. Eu am auzit doar că mama ei a născut-o într-o noapte caldă de vară, pe când luna ardea ca o buturugă, învârtită în soba de teracotă a cerului de august, iar pe fundal se-auzea doar ţârâit de greieri. Acuma eu nu ştiu dacă toate ăstea sunt adevărate sau nu.

Mă obişnuisem să-i strălucească privirea şi să mă alinte zâmbind. Tăcând. Au fost bizare acele anotimpuri, când dragostea se găsea parcă tot mai greu. Au fost multe ceaiuri în preajma noastră, dar filme vechi din ce în ce mai puţine, pe care noi doi să nu le fi văzut, în limbi pe care nici nu le cunoaşteam. Mi-a scris pe-o carte că dacă vom rămâne împreună ea se va simţi mult mai deşteaptă şi eu mă voi simţi mult mai iubit. Sau invers? Nu mai ştiu.

I-am scris o poezie pe-atunci, dintr-o stângăcie emoţională de moment. Şi-i spuneam acolo că treptat vor pleca toţi, că va pleca şi ea după ce vom fi văzut toate filmele, după ce se va-ntări pâinea cu unt, după ce odată cu ceaiul se va lăsa doar singurătatea. M-a cuprins din spate şi-am stat în linişte amândoi. Am intrat în jocul ei când m-a rugat să-nchid ochii şi să mă gândesc cum răbdarea oamenilor va creşte, şi indiferent dacă oamenii se distanţează, an după an, sentimentele nu se vor ieftini progresiv. 

Râzând, i-am spus că pe viitor hârtia se va găsi probabil tot mai greu, motiv pentru care lumea nu va mai scrie poezie proastă. Din încruntarea ei am înţeles atunci că dacă lumea nu va mai scrie poezie, vom fi orbi atunci, aproape fericiţi, singuri, fără hârtie, noi, toţi, cu câinii noştri.

Ce iubim, când iubim?