Tăceri şi respingeri

vezi tu, noi de fapt nimănuia nu semănăm, chiar dacă uneori răsărind desperecheaţi auzim ecouri ciocnindu-se de sine sau foşnind vremelnic. din bucăţile ăstea de ziar am citit că aşadarul ni-l tăcem şi că prea departe de gândurile noastre rupte, într-o margine prăfoasă, numărăm momente în care ne-amintim cum se pot deznoda dedemulturi.

ţi-o spun pe şleau: am citit pe undeva prin ziar că vara asta scuipă greieri, da, pe bune, aşa am citit în ziar, şi mai zicea acolo că la marginea oraşului au fost descoperiţi copaci întortocheaţi precum o cheie sol ce se-apleacă să-şi facă nod la şireturi din propriile rădăcini, e un august de mijloc şi nu găsesc vreo surprindere în niciun gest, mă gândesc să pun cumva piedică zilei de mâine, să trişez sensul acului de ceas şi sa ajung la ziua de ieri, la cea de alaltăieri măcar. vreau să ajung înapoi în iulie de fapt, să fur timpului încă o zi lângă tine, sau de ce nu o zi şi-o noapte lângă genunchii tăi somnoroşi, să fie început de vară şi să destupăm o sticlă prin oraş pe undeva, să umplu un pahar cu un viitor neîntâmplat încă. nu ştiu nici asta cum să ţi-o zic, dar îţi spun eu: au înnebunit nebunii, deja trec zilele de gratitudine şi nebunii ăştia i-au arestat pe greieri pe motive psihedelice, terasele-s în renovare continuă, nu prea văd oameni care să mai umble desculţi sau să ceară împrumut nisip. chiar şi cerşetorii par sufocaţi de atâta nepăsare şi aruncă cioburi pe lângă-o margine de trotuar.

soarele-i parcă un soi de citoplasmă bolnavă, degeaba încerc să mă conving că nu-i aşa, degeaba, degeaba, ţi-o spun din nou: au înnebunit nebunii, pe nisip femeile îşi construiesc sânii din scoici eşuate la mal, copiii zbiară, liniştea e alungată seara, au înnebunit nebunii, sirene se-aud din toate părţile, ţigăncile-nflorate râd cu nonşalanţă, îşi ridică fustele, nu ca să-ţi arate gleznele murdare ci ca să nască pui de rinoceri...

numai eu stau minute-n şir nemişcat, uitându-mă la mâna ta stângă, pentru a-ţi număra brăţările ce-mi amintesc de ţipetele unui şaman care invocă ploaia, plus că de câte ori te-apropii aş vrea să te admir şi să te-ascund în vreun templu ca să pot acolo studia cum venele tale dansează cu sânge de antilopă, dar uite că începe să mă doară tânărul ăsta din mine care râde de frică, de accea-ţi tot încrustez semne pe nisipul ăsta obosit de mijloc de august, ţie, da, ţie... şi poate de aceea îţi tot repet, şi duminica şi lunea că au înnebunit nebunii, acum hai să întoarcem timpul de la capăt, să pot să-ţi mai aduc aminte cât de frumoasă poţi fi tu, exact, tu, cea mai frumoasă dintre coaste...