aşa a început.
eu eram un tren accelerat, tu erai pe-atunci o străină, şi am oprit în staţia în care aşteptai pe cineva, îmi amintesc şi pot confirma că tu te-ai urcat fără să eziţi în mine, exact, şi-aveai greutatea unei frunze. şi ştiu că acela a fost momentul în care-am ghicit din prima mea încercare cifrul verdelui din ochii tăi.
aşa a început drumul nostru împreună. când tu ţi-ai compostat pulsul de sub piele şi când parfumul tău s-a amestecat cu mirosul de piele ori de tinichea. au fost anotimpuri în care-am mers unul lângă celălalt şi pe care nu le-aş putea şterge. e o rugină-ntreagă aşezată peste toate amintirile vii.
repet pentru cei care au deschis ochii puţin mai târziu: eu eram un tren accelerat, tu erai o frumuseţe străină mie ca să zic aşa, m-ai iubit şi m-ai întors de-atunci pe toate feţele. în schimb eu te-am ademenit să-mi înfigi tocul pantofului în coastă, mai pe urmă ne-am oprit în faţa unui semafor crezând că vom aştepta mereu pe roşu... de fapt era luna roşie ca focul şi roasă de invidie şi gelozie pentru că mie mi se aprindeau tot mai mult roţile dipă tine...
aşa mi-ai devenit dragă. coama mea electrică redirecţiona semnale către tine. mă iubeai şi tu la început, dar simţeam cum te speria staţia următoare... erau clipe în care mi se abureau geamurile de la respiraţia ta aromată...
repet pentru cei care au deschis televizorul mai târziu: eu eram un tren accelerat, tu erai o străină de care m-am îndrăgostit ca să zic aşa, şi te-ai urcat în mine tulburată de teama unei staţii următoare...
după ce mi-ai aburit geamurile, ai început să mă linişteşti şi să-mi săruţi ochii cu degetele tale lungi şi sigure de copil blând înainte de culcare, iar eu aproape c-am început să deraiez de la destinaţia finală. eram un tren tânăr şi viguros, şi-am renunţat la şine, am început chiar s-alerg aiurea... se schimbau oameni de diferite vârste în mine, dar eu alergam în continuare, fiindcă te-aveam pe tine şi-mi era deajuns.
şi culoarea aceea a părului tău, castanie-deschis parcă-mi repeta la nesfârşit „nevermore”, precum corbul din poemul lui Poe...
după un timp destinul m-a readus în staţia în care te-am văzut prima oară. acolo te-ai coborât, zâmbindu-mi calm şi trist oarecum, şi ţi-ai luat la revedere făcându-mi cu mâna, o repet: tu fiind o străină atât de frumoasă şi eu doar un tren urât şi vechi şi rătăcit pe propriile şine...
aşa s-a terminat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu