Viitorul copt în palme

La miezul nopţii, atunci când absolut toţi dorm, mă năpădesc gânduri timide de august copt, pe care le amestesc în amintirea siluetei tale diluate. Atunci, se amestecă prin mine poveşti uitate, poate din copilărie sau poate din zilele când încă mai eram în stare să-ţi recunosc prin mulţime şi de la depărtare ochii verzi. Mult timp după ce te-ai ascuns, m-a năpădit din toate unghiurile aceeaşi obsesivă întrebare: să inexist în continuare? Sau să caut dimineţile flămânde de pasiune de altădată şi serile răcoroase în care pot trasa linii jur-împrejurul zâmbetelor primite?

E ca şi cum m-aş fi deconstruit la loc, tot aşteptându-te. De fapt, mă gândesc să scutur cutia asta vizuală ce-mi apare în faţă, în care se derulează mici seriale de dragoste străine mie şi să duc până la capăt tot acest puzzle. 

Cineva mi-a sugerat să recuperez întreaga armonie din mine. Gândindu-mă la asta, i-am răspuns că de fapt cu cât îmi rănesc inima loviturile memorate, cu atât simt că am marginile lumii mele mai bătrâne în culoarea asta de joc a tinereţii. De aceea-ţi zic că, atunci când absolut toţi dorm, se trezeşte în mine tot infinitul ăsta de posibilităţi şi idei care mă fac să te aştept. Imaginează-ţi cum în capătul camerei mele televizorul zumzăie a reclame cu deodorante iar eu despic spaţii din ceea ce aş fi putut face altădată. Mă macină acelaşi gând singuratic, şi anume că lumea s-a sfârşit la graniţa gleznelor tale şi că fiecare femeie pe care o voi întâlni de-acum înainte mă va capsa, timbra, arhiva într-o amintire fără importanţă. Din întrebările mele nu mai derivă nici măcar un singur sens demn de încredere, dar îmi reconfigurez gândurile albe în jurul femeii pe care cândva o voi cunoaşte. Femeii căreia îi voi scrie în fiecare noapte, când absolut toţi ceilaţi dorm, spunându-i că nu am decât nordul copt în palme şi lumina depozitată de peste zi, când cade zborul în cocori, când septembrie e încă departe, şi când piersicile nu s-au terminat din coş.

Când absolut toţi dorm, rup foile dintr-un caiet studenţesc de dictando şi rescriu episoade fericite. Probabil că şi tu dormi, şi habar nu ai că de fapt scriu despre tine. Da, despre tine, cea care vei citi aceste rânduri după ce mă vei fi cunoscut, după ce mă vei fi iubit accidental, dar scriu şi despre mine, despre pustiul pe care îl vei înlătura lângă această lampă de birou în viitor.

Până atunci, te-aştept şi-ţi scriu despre mine, eu fiind cel care zâmbesc din pricina unor detalii mărunte, cel care preferă culorile vii, cărţile bune şi vinul dulce, cel care încă nu te-a cunoscut. Să nu zâmbeşti aici în viitor la citirea acestor rânduri, nici măcar atunci când îţi voi spune despre mine că sunt un tânăr nu foarte frumos, şi că uneori folosesc cuvinte complicate, aşa, cu lejeritatea respirării, că mănânc orice şi că nu dorm aproape niciodată, că îmi plac serile prelungite şi glumele spontane, filmele vechi şi sânii rococo, şi ochii tăi, pe care mi i-am imaginat exact aşa cum sunt ei astăzi. Îmi place să evit uneori orice discuţie superficială despre dragoste, fie ea platonică, tectonică, ubicuuă, bulimică, îmi place să simt şi să privesc. Să-ţi aminteşti de asemenea, la citirea acestor rânduri în viitor, că fiecare lună din an are un relief numai al ei (e august acum, se asortează dealuri la orizont) şi că fiecare femeie are, în cele din urmă, un singur tânăr al ei.

Şi-ţi mai spun atât, acum când absolut toţi dorm, că deja mi s-a făcut dor de gleznele tale.