acoperişul are tot dreptul să se prăbuşească peste mine în timp ce dorm, are tot dreptul, dar are şi stângul, într-adevăr are şi stângul... în speţă, eu am tot dreptul să-nchid ochii atunci când acoperişul se prăbuşeşte peste mine, dar tot eu am şi dreptul să ţin ochii deschişi, şi de-asemenea eu am şi stângul să-nchid sau să deschid ochii atunci când acoperişul cade peste mine... totul depinde de mine, de felul meu de-a fi şi de-a alege, de dispoziţia mea, şi nu de a ta.
podeaua asta de lemn are tot dreptul să fugă spre vecini, cum de altfel şi eu am dreptul să mă-ndrept către vecini şi să le spun aşa: să nu vă fie cu supărare că bat la uşă, dar am venit grăbit după podeaua mea de lemn, a fugit de-acasă...
uite că noi suntem purtători de gânduri şi de opţiuni. iată de ce brusc îmi dau seama că există drepturi pentru orice şi pentru aproape oricine, dar la fel, văd că sunt şi stânguri pentru orice şi pentru oricine.
norii ăştia decoloraţi au dreptul să mă tragă de păr dacă vor, eu am dreptul să-i înjur când şi cât vreau, sau să-i rog frumos, să le râd în nas ori să-i dojenesc, să le cânt, sau să scriu o pagină despre asta...
nu e vreo încheiere aici, tocmai de aceea înclin să cred că nu-i indicat întotdeauna să priveşti răsăritul pentru că şi el are tot dreptul să răsară sau nu, la fel cum luna are dreptul să tacă atunci când stelele vorbesc. da, e zgomot şi gălăgie, sau gălăgie şi zgomot, dar gălăgia asta are dreptul să tacă, cum şi cuvintele acestea înşiruite pe pagină au dreptul la o pauză. la un punct. dar şi stângul, şi stângul.
iar eu, îmi calculez de la o vreme timpul în paşi, la ore fixe când pasul drept trage clopotul de limbă, şi când stângul meu a rămas neacoperit de ochii tăi albi, atât de albi de parcă soarele ascuns ţi-ar fi violat privirea şi tot ce-ţi mai apasă pieptul, sau tâmplele, sau mintea. nici stângul şi nici dreptul nu pot recunoaşte acest abur cald venit din trecutul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu