Îi mulţumesc maimuţei că te-am întâlnit, categoric.

Când scrii despre o experienţă frumoasă, se-ntâmplă uneori să transformi respectiva amintire în ceva şi mai frumos, sau, uneori, e posibil să taci şi să te doară din cauza asta frumuseţea despre care vorbesc, ca şi cum nu mai există pentru o vreme suficientă durere în tine. Eu cred că mi-am pierdut răbdările şi aşteptările odată cu trecerea lui august, mă gândesc doar cum în curând o să vină peste mine şi toamna, şi pe sub paşi vor fi aceleaşi petale uscate pe care nu le mai observă trecătorii.

Îmi vine azi doar să-i mulţumesc pur şi simplu maimuţei că până la urmă a evoluat. Mă gândesc: uite ce chestie interesantă! Omul, această urâţenie minunată, un soi de undă a maimuţei, sunt eu, cel ce-şi caută sensul, cel ce aude copiii surdo-muţi care se ceartă prin propriul limbaj sacru, iar luna pare agăţată pe tavanul ăsta de deasupra, sau totul o fi o impresie... Vă spun eu, pereţii ăştia secretă solitudine, iar stelele se-mprăştie ca acneea pe trup de adolescent.

Desprind sunete dezacordate, şi parcă limba mi se despică-n două, ca unui piton neînţeles de om, tu dintr-o dată devii felină, îţi cauţi locul preferat de altădată, din brichetă nu mai iese nici măcar un singur un foc, şi-mi amintesc creionat cum în adolescenţă în vremea lui august tot timpul aveam treabă, hai în gară să plecăm spre cascadă, vii? Poate că n-ai să vii, încă-ţi mai place eschiva, ştiu, cu toate ăstea eu îi voi mulţumi din nou maimuţei, şi-admit că fără evoluţia ei, nu te-aş fi întâlnit. Mulţumesc mainuţei!

Dimineaţa eşti posomorâtă, după ce bei cafeaua parcă e totuşi altceva, te-observ pe trei sferturi goală, nurii tăi îmi amintesc de coaja unei portocale, exact, e o secvenţă în care secunda asta face un atac de cord, nimeni nu-i sare în ajutor, nici măcar ceasornicul, nici măcar un fard, nici măcar eu. Sub duş apa mă spală lucid, îmi trece prin cap de fiecare dată să te las acolo în amintire pentru totdeauna, sau să ucid toate răscolirile ăstea obsesive, reflexive, pur nocive. M-apasă tic-tac-ul ăsta în piept şi-n genunchi. Sângele nu ştie că fierbe-n mine, poate de aceea nu mai observ căruţe albe şi cai obosiţi, ori chipuri triste pe lângă drumuri prăfuite. Când eşti singur, vezi la apus stoluri desperecheate de păsări, dar le vezi în treacăt, şi mergi mai departe. Cum să poţi scrie despre un lucru care te doare, fără să-l faci să te doară şi mai tare? 

Viaţa nu-i vis, ori e vis doar pentru orbi, stau şi mă gândesc cum voi reacţiona când te voi întâlni pentru prima oară şi pentru ultima oară, sper să fiu eu atunci, adică chiar eu, tu să zâmbeşti, să ai cercei frumoşi, să mă amesteci de tot cu ei, ca-ntr-un malaxor de afecţiune secretă, să-mi destăinui de ce simplitatea te excită, să mă laşi să văd cum natura spală vasele, şi-mpreună să ne prefacem că lucrul ăsta înseamnă ceva. Să facem totul viu şi spontan, să... habar n-am, vedem noi mai încolo... Să ne împrumutăm unul altuia tabieturi. S-o facem ca şi cum am împărtăşi vreun secret ori vreo bârfă. Să-ţi sărut nasul atipic iar cearcănele să ţi le culeg de pe jos, să bei dimineaţa cafeaua din gura mea, chiar dacă-i fierbinte şi te arde, dar s-o bei fiindcă aşa-ţi place ţie.

Soarele e un pepene galben copt, sânul tău nu se-astâmpără, de parc-ar fi vreun copil jucăuş, ce-nvaţă să strige după mama, nu ştii că fiecare bucurie vreau să-şi înfigă dinţii-n tine? M-ai învăţaţ să te sărut cândva în fiecare dimineaţă, dar şi să împart gălbenuşul de ou din omletă cu tine...

Îi mulţumesc maimuţei că te-am întâlnit, categoric.