O întâlnire fără titlu interesant

 

Acum ceva vreme am ieșit cu o fată după ce ne-am cunoscut la câteva petreceri, să bem câte ceva și să vorbim despre muzică cică, aparent descoperise ea că avem amândoi pasiunea asta în comun, și n-am putut să o refuz, în primul rând fiindcă mi se părea o femeie foarte frumoasă și mai apoi fiindcă în seara respectivă nu prea aveam mare lucru de făcut. Nu știu cum s-o spun mai bine, dar privirea ei începuse la un moment dat să treacă dincolo de rama ochelarilor, de eșarfă, dincolo de tricou și de spatele ce-i învelea sânii fierbinți, și, după câteva zâmbete inocente, ea începe să vorbească. Și n-am mai putut-o opri. Începe să-mi spună ce muzică ascultă ea, de fapt îmi înșiră niște nume de trupe obscure (până și pentru cel mai obscur hipster probabil) și se arată a fi stupefiată că eu n-am auzit de niciuna dintre ele, de parcă un om ar putea asculta 30 de milioane de trupe, câte or fi în lumea asta, și de parcă doar în așa ceva ar sta pasiunea unui om pentru muzică, adică să asculți trupe de studio pe care le-au auzit sub 50 de oameni de pe planeta asta. Nu pot spune că sunt neaparat un încuiat în domeniul ăsta, mai ales că în ultimii ani am descoperit multe trupe foarte bune a căror muzică îmi binedispun de multe ori serile. În fine, din vorbă în vorbă, încerc să o duc spre alte direcții muzicale, vorbim despre politica celor de la Guerilla, despre noul trend underground din muzica românească (de fapt, mai mult vorbeam eu singur) și dintr-una în alta ajungem să discutăm și despre Don McLean și hit-ul său American Pie, o melodie căreia ei îi plăcea foarte mult și despre care îmi spune că de fapt a fost scrisă pentru a aduce un omagiu acelor vremuri în care rockul și muzica de calitate erau pe sfârșite. Rămân mască. Nu mă pot abține, și o întreb: Hei, ce pana mea tot vorbești acolo? Fiind încă destul de calm, îi explic că Don McLean n-ar fi avut cum să cânte prohodul muzicii rock într-o perioadă în care fantoma lui Jimi Hendrix stătea pe baricade, îi explic mai departe că melodia a fost compusă oarecum pentru un bun prieten de-al său, și-i reamintesc că pe atunci existau Led Zeppelin, Bob Dylan, Rolling Stones, The Doors, Chuck Berry, Alice Cooper sau Pink Floyd.

Dar, bineînțeles, pe fața ei nu se citește nici o urmă de confuzie, ea le continuă o vreme tot pe-ale ei, înșirându-mi nume de trupe care încep cu The și se termină cu Moonlight sau Midnight nu știu cum (și nu era vorba de Midnight Runners), iar eu ajung la un moment dat să înghit în sec aiurelile pe care mi le înșira, dar cu acea expresie pe față de tipul Somebody Shoot Me in The Face... O conduc la taxi și mă întorc pe urmă pe jos acasă, gândindu-mă că am ajuns să apreciez foarte tare oamenii care știu să tacă și, mai ales, când să tacă. Și-mi amintesc și de rockerii pe care i-am cunoscut când eram în liceu și participam la olimpiade școlare prin diferite orașe din țară. Puștani din aceia falși și superficiali care au citit 15 versuri și ajung să creadă că se pot exprima în limba engleză, sau o broșură de-a lui Cioran și care despică ei pe urmă firul în patru milioane de aberații, un fel de gândaci care trăiesc din false și nocive păreri despre propria persoană. Mă tot întreb care-i faza, de ce insistă unii să asculte muzică doar prin spusele altora și nu cu propriile urechi sau de ce unii citesc cărți la fel cum citesc ambalaje de pe detergent atunci când stau pe toaletă. Asemenea activități ar trebui să vină natural, ca un soi de pasiune care te dezvoltă, te dospesc și te fac mai înțelept, libertatea nu implică automat doar făcutul foamei și cerșitul pe la Vama Veche.

Îmi place să cred că muzica e ca o picătură de apă într-o tigaie încinsă, și fiecare șir de sunete dă naștere unui tot unitar peste care se așează versurile, ca și cum totul ar veni de la sine, ca un impuls ce îmblânzește o fiară neastâmpărată. Știu, gândindu-mă la asta, că foarte multe melodii mă trimit cu gândul spre o altă pasiunea bizară de-a mea, și anume: titlurile. Da, titlurile în general. De cărți, de filme, de albume de muzică. Recunosc că un titlu strălucit m-a determinat întotdeauna să gust o creație pe care de altfel am considerat-o mai apoi subțire uneori. Uite, chiar și acum, când ascult muzică pe căști în timp ce scriu, în mintea mea se amestecă titluri care mă fascinează, la care mă gândesc uneori chiar și zece minute: The Shining (Stephen King), The Dark Side of The Moon (Pink Floyd), Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band (Beatles), Șase Personaje În Căutarea Unui Autor (fascinantă cartea lui Luigi Pirandello), Pendulul lui Foucault (Umberto Eco) sau Citizen Kane (un film remarcabil). Când intru în lumea propriilor gânduri uit de toate, până și de prostia căreia trebuie uneori să-i fac față, așa îmi rezolv eu toate necunoscutele, printr-un slalom imaginar într-o lume creativă în care ochii mă privesc din palme când murmur vreun titlu de melodie pe care-l știu până și delfinii adulți, știți voi, cei care știu că secretul e să nu te oprești din joacă niciodată.