Delimitarea
pe care o s-o fac aici nu îmi e foarte clară încă, e un paradox al ascunderii
și al neascunderii, mai bine spus. Nu cred în transpunerea totală a unor gânduri în text, dar mă gândesc că scrisul poate fi oarecum o trambulină, care aruncă mai departe idei în mai multe direcții, nespuse și negândite încă. Așa că m-am hotărât să vă spun
câte ceva despre femeia de tranziție,
despre femeia liminală (liminalitatea - o expresie făcută
celebră de un antropolog britanic celebru, pe numele lui Victor Turner), despre pasajele
de trecere printre sentimente,
oarecum. Bun. Am să încep spunând că și în viața mea, ca și în a altora
probabil, au existat femei pe care nu le-aș putea cuprinde într-un nomenclator cuprinzător. Sunt femeile
care mi-au bântuit tăcerile,
corectându-mi fiecare deficit de
existență. Femei frumoase, care nu și-au cunoscut rolul dinainte, însă pe
care l-au jucat excelent, modelându-și cu patos prezența în funcție de trăirile emanate necorespunzător de mine.
Îmi curg deja imagini nenumărate în minte. Fiindcă prețuiesc abia acum fiecare femeie de tranziție care mi-a întrerupt
puțin cursul rătăcit de navigație. E
fascinant cum se poate atașa pe
termen scurt o femeie. Care nu împovărează, rolul ei fiind unul terapeutic și de o durată determinată.
Un fel de femeie-pansament care te
ferește o bună bucată de timp de alte invazii și care nu te contaminează fatal niciodată. Unui
bărbat asta îi face foarte mult bine un timp. Când nu mai e lângă tine, îți
dispare și din memorie. Măcar o perioadă lungă de timp. Foarte stimulativă vizual, fiecare astfel de
femeie pe care am îndrăgit-o o vreme mi s-a părut suficient de inteligentă ca să nu comită gafe de
interpretare. Nu-ți creează complicații inutile, ipostaza nu-i permite să saboteze rolul nimănui, probabil. O
placi, dar sentimentul ăsta nu-ți produce efecte
secundare, nu oftezi toată ziua cu gândul la ea, nu dă naștere unor
îndoieli nepotrivite în tine, aduce doar liniște.
E un soi de regizor care face
tranziția (în același cadru) de la o ploaie cenușie la un cer senin și limpede.
Îți dă o stare de bine, e un remediu
mai bun decât orice sfat, e răspunsul unui bărbat
prins între două clipe de derută. Ea e – altfel spus – femeia anticorp care luptă benevol pentru imunitatea ta, dintre două iubiri. Puntea solidă pe care o să treci când traversezi pericolul ce te
paște de la o iubire la alta. Ar putea să o facă, dar ea nu va revendica niciodată
nimic, a fost concepută de Marele
Designer ca să nu deschidă uși
interzise. O placi, dar nu te trezești și nici nu adormi cu gândul la ea.
Nu o suni tot timpul și nici nu o alinți cu vreun apelativ tâmpițel, de multe ori te sună ea, știe că poate n-ai avut
nimic interesant să-i spui și că oricând e altceva de făcut. Ei nu-i spui
lucruri importante. Nu-ți cere marea cu sarea, și nici nu te grăbește. Consumă timp de calitate lângă tine, nu-ți
măsoară fiecare cuvânt, te ia așa cum ești, nu te tulbură. E ciudată și are răbdare. După un timp, înțelege că misiunea ei s-a sfârșit și se retrage
ușor. Tăcerea reciprocă devine un
răspuns. Înțelegem finalul amândoi, mai devreme sau mai târziu. Foarte puțini
bărbați vorbesc despre asta. Dar uneori, o asemenea femeie te reconstruiește din cap până-n picioare,
și ne lasă, la final, să înțelegem cu adevărat propriul egoism și propria nerecunoștință.
Știi? Ea e de fapt femeia care vindecă fără să lase semne
și la care nu te mai întorci niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu