Guess who I look like?

Cred că oglinda mă confundă. Și totuși, e chipul meu. Locuit de anii ce m-au străpuns prin gânduri sacrificate. În el se ascund de fapt toate gloanțele trase pe lângă țintă și toată bucuria astmatică care-mi încheie uneori seara. În fiecare clipit al ochilor regăsesc un gest, un tic, al unei femei pe care am știut-o cândva. Dar poveștile de dragoste toate demult s-au dus, fie ele la păr roșcate, blonde sau brune, toate m-au supus, pe săturate, la plăceri sau cazne. Le-am uitat numele, dar încă le simt, cum îmi fac cu ochiul de la o răscruce pierdută, desprinsă din pânzele lui Gustav Klimt, cel care știa cel mai bine ce-nseamnă deochiul. Cui i-aș putea încredința un asemenea secret? Cui i-aș putea spune despre toate cele ce-au fost regine în așternuturile mele, cele ce mi-au străpuns și mi-au zdrobit fiecare vis rebel, la fel cum un cal nărăvaș apasă pământul? Și toate miroseau a nimfe, îmbălsămate de un balsam crud de pasăre măiastră ce lasă în urmă tristețe și melancolie. Nostalgie peste tot. Peste ochii acestui chip, peste buzele sărate ce au gustat atâtea dulcețuri ferecate prin depozite secrete. Astăzi, decojesc sub o lumină creată de om toate adevărurile metalice care mi-ar fi prins bine altădată, în trecutul îndepărtat, când aș fi putut preveni transformarea asta. Adică ieșirea dintr-o cochilie a unui poet neliniștit ce pictează cu umbra și cu visul, sau cu fiecare cuvânt grav, și care mai adoarme, printr-o viclenie, realitatea liniară. Cum să vă spun, uneori îmi imaginez prezența copilului pe care nu l-am avut, uneori văd cât se poate de clar silueta iubitei pe care nu am cunoscut-o, iar alteori îmi imaginez cum ar fi arătat viața pe care nu am trăit-o. Îmi închipui acel picior suplu de femeie neastâmpărată, care-mi arată un tatuaj de cuplu, făcut nebunește din dragoste, într-o primăvară ce a venit din spatele unor poduri reci, cu piloni de cariatidă. Poate că încă mai e timp. Să străpung acest autoexil intenționat, deși deja peste mine au trecut atâtea zile ce condamnă voalat singurătatea. Cum ar fi să retrăiesc lângă sânul unei femei frumoase toate acele vocale excitante care mă hrăneau mai sănătos decât toate licorile bacante? Sau ca geometricul tărâm al patului, unde se fac împreunări divine, să miroase iar a flori de salcâm și a țipăt de orgasm ce ar putea întineri în mine? E ciudat, poate din toate acestea n-a mai rămas nimic altceva decât un moft, un simbol circumcis, și o speranță stinsă în vreo acoladă.