Pretty mouth, dirty eyes

Gata, electricitatea excesivă din oraș în sfârșit s-a potolit, am văzut azi oameni care au început să dezansambleze tentaculele decorative de beculețe întinse imperialist peste orașul-bulevard. Probabil pentru a instiga lumea la o falsă lumină și la o pseudo-hiperfericire, cum se întâmplă la nesfârșit la fiecare sfârșit de an. Chiar ieri mă gândeam că e timpul să-mi fac de cap, să mă gândesc la primăvară. Poate o s-o manipulez cumva să ajungă mai repede și pe aici, să șteargă urmele lăsate de ianuarie și februarie. Când oamenii cu grijă dezansamblează instalații electrice (făcute din tot materialul incandescent al kitsch-ului) la fel cum dezamorsau soldații ăia din Hurt Locker o bombă complicată. Poate că sunt doar o jucărie stricată, nu știu ce să zic, dar cu siguranță nu sunt genul de om căruia un foc de artificii și un pahar de șampanie îi face ADN-ul să foșnească. Mă uit detașat la asemenea manifeste, ca la o emisiune de pe Discovery. Nici măcar pielea de găină nu mi se strânge cum trebuie, se strânge abia până la jumătate. Să revin. Spuneam că sunt nerăbdător să-mi fac de cap și să forțez mâna primăverii. Sezonul în care fetele frumoase apar de nicăieri, și te fac să te gândești că te-ai putea prosti, că ai putea iubi, sau (de ce nu?) că ai putea dansa cu o domnișoară atipică (în genul pretty mouth-dirty eyes), obraznică și sfioasă în același timp. Pe un ring de dans exotic, dintr-un loc diferit, sobru și șocant. Ianuarie mă enervează pentru că e luna în care timpul stă în loc. Care frânează parcursul întregului an. Așa se explică de ce visez de mic țări cu colibe, cu buburuze și vize autocolante, unde oamenii te fură tot timpul cu zâmbetul pe buze. Și unde nu există formulare stufoase și precise, nici taxe pentru vise, unde te duci și faci ce vrei, în care oamenii te sună în miez de noapte să te grăbești, țări cu nesfârșiți kilometri de nisip, iarbă și șosea. Cum să fie bine aici, unde totu-i pe dos? Unde oamenii se ascund după adrese fixe, unde nu mai există scrisori cu timbru caraghios și unde am o stare din aceea în care visez sau nu visez. E mijloc de iarnă cenușie și se scufundă copilul neastâmpărat din mine. Degeaba o iau pe scurtătură, nu pot păcăli calendarul, iar diavolul are o bicicletă mult mai rapidă decât a mea, în timp ce eu mă tot învârt în cerc sistematic. Deși... ar exista o posibilă scăpare: ca tu să apari de nicăieri, parfumată și irezistibilă, și să mai dai în leagăn, știi tu, ca pe o dorință pe care ar trebui să n-o spui nimănui.