Îmi plac oamenii care asociază intenționat cuvinte
nepotrivite pentru a da naștere unui tot unitar, potrivit și trăznit într-un
final. Adică acei maeștrii ai cuvintelor și sunetelor care despică înțelesuri și care te adâncesc într-o lume reflexivă, surprinzătoare
și plină de substanță. Nu știu cum sau de ce, dar am dubiosul obicei de a-mi
nota repede un gând, un vers dintr-o melodie sau o replică bună de film oriunde
m-aș găsi pe parcursul unei zile. E un fel de tic reconfortant. Caut sens
în tot ce mă înconjoară, deși asta îmi dăunează de foarte multe ori. E un pas
mic de aici până înspre fuga de superficialitatea altora, pe care trebuie să o
mai suport (ăm) uneori, dintr-o politețe indusă aiurea de societate în mine (și
în fiecare dintre noi, probabil). I-am scris învățătoarei o compunere acum foarte mulți ani în care i-am destăinuit
că într-o vară târzie de august probabil părinții mei n-au avut chef să se
culce, și se plictiseau, ca orice părinți, și așa m-au făcut pe mine. Și că
m-au făcut cu piele albă și sărată,
ca nici o fată cu pielea dulce să nu
mă placă mai mult decât o singură dată. Învățătoarea m-a pedepsit bineînțeles.
M-a obligat să memorez Muma lui Ștefan
cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu,
că să am și acum coșmaruri care încep cu Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde
cură-n poale un râu mititel, Plânge și suspină tânăra domniță, Dulce și suavă
ca o garofiță... Dar asta nu mi-a stins nici fantezia nici obrăznicia.
Poate că eram doar un copil fragil și simpatic care avea chef de joacă, mai
ales fiindcă știa că în fiecare seară de vară lumea va dansa în continuare. De
fapt, vara peste tot se dansa. Fără întrerupere. Și pe lumină și pe întuneric,
iar luna părea un cap mare de cal. Ce semăna izbitor cu faimosul cal stăpânit
de Che Guevara când galopa nebunește
spre Santiago de Cuba sau spre Santiago de Chile. Uneori, visez și
noaptea că scriu. Visez diferite începuturi care-mi opresc respirația.
Paragrafe care vor construi romanul pe care mă gândesc să-l scriu într-o bună
zi. Cred că am nevoie doar de un prim paragraf halucinant. Pe care să-l așez în
pagină dintr-un impuls neșlefuit și profund. E posibil ca apoi să nu mă mai
opresc din scris vreo șase săptămâni. De altfel, la fel mi l-am imaginat și pe Kafka când a început cu următoarele
cuvinte în Metamorfoze: Într-o
bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise
zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.
Ciudat și haios e că de câte ori citesc un prim paragraf nemaipomenit scris,
sau aud o primă replică a unui narator de film, mă apucă un fior și un impuls
care mă electrizează până înspre vârful degetelor, care caută magnetic un
creion și o foaie albă de hârtie. E ca și cum mi-ar fi sete. Scrisul sălbatic
îmi acoperă setea. Parțial, măcar. Săptămâna asta am avut o asemenea trăire
când am văzut Life of Pi, pelicula
adaptată de Ang Lee și mai ales când
am citit Puteri Pământești, romanul
superb imaginat de Anthony Burgess,
care-și începe povestea într-un mod captivant și halucinant: Era
în după-amiaza celei de-a optzeci și una zilei mele de naștere, și stăteam în
pat cu partenerul meu de intimitate, când Ali m-a anunțat că arhiepiscopul a
venit să mă vadă...
Trebuie neaparat să
scriu. Să despart fiecare cuvânt în două, să despart cu propria imaginație
deșertul de cămilă, corăbiile de delfini, săbiile de pirați și ochiul de
lacrimă. E un risc major aici, recunosc. E posibil ca fiecare cuvânt să-mi fie
mai apoi rupt de alții în două silabe, una rămasă din gândul nespus iar alta
prinsă în timp ce aleargă după un stol îndepărtat de femei frumoase, de
neatins. Gândurile altora m-au hrănit atâta timp. Carțile – dovezi că alții
s-au măcinat în propriile fantasme, că au iubit și așteptat, așa cum uneori și
noi așteptăm. Ceva. Pe cineva. E de fapt momentul acela în care cel de lângă
noi nu înțelege, iar noi nu avem capacitatea de a fi expliciți. Vreau ca de
acum înainte să caut cel puțin două înțelesuri pentru fiecare lucru în parte.
Și să ascund asemenea două înțelesuri în cartea pe care o voi scrie. La fel cum
Virginia Wolf reușea un asemenea
lucru în introducerea din Orlando: El –
pentru că nu există nici o îndoială legată de sexul său, deși moda timpului a
făcut tot posibilul ca să i-l ascundă – felia capul unui maur ce a ricoșat
dintre căpriori... E bine să nu pierdem gândurile de moment, să nu le
uităm, ca pe niște vise trecătoare, ori precum toate sinonimele dintr-o hoardă,
stinse în temple de sensuri, care nu mai ard și nu mai știu alte feluri de-a iubi.
Uite, eu mă simt de exemplu tot mai ciudat mai nou, antonim de singur, visez
numai începuturi de cărți și săruturi negustate mai demult. Poate că C.S. Lewis mă visase fără să știe atunci
când a scris primele rânduri din Cronicile
din Narnia: A fost odată un băiat pe numele său Eustace Clarence Scrubb, și aproape
că își merita numele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu