Iluzia unei insule

Eu știu că undeva acolo, peste mări și țări, există locul perfect pentru mine, locul unde voi putea scrie nestingherit vrute și nevrute, eu știu că undeva acolo, se află insula mea, așa ți-am spus, într-o dimineață caldă de iunie. E o insulă ascunsă, a cărei locație nu o știe nimeni în afară de mine. Am visat-o de atâtea ori cu ochii deschiși. E acoperită de păduri tropicale și animale ciudate, și are o plajă cu nisip fin și moale, strecurat dimineața prin site imense de câteva femei abandonate de marinarii lacomi, cu părul prins în coc și cu rochii transparente, ce te duc cu gândul la excursiile făcute de turiști dinspre Tegucigalpa către ruinele de la Copan ori către țărmul pictorilor bețivi de la El Porvenir.

 

Eu știu că undeva acolo, peste mări și țări, se află insula mea, locul în care o parte a țărmului e acoperită cu cioburi sparte, amare, pe care nu vom putea merge niciodată desculți. Eu știu că undeva acolo există un loc care ne va hipnotiza, un loc cu pescăruși isterici ce se rotesc în dangătul clopotelor unor nevăzute biserici catolice albe, construite peste lăcașurile populației Garifunda, cu hramuri de pești care te îndeamnă să alergi înspre valuri și să strigi că ai nevoie de depărtare ca să iubești, poate la fel cum Santiago, credulul lui Hemingway din “Bătrânul și marea” avea nevoie de compania unei păsări în lupta sa cu peștele pentru a-i spune: “Stai și te odihnește ca lumea, păsăruico... Apoi pornește la drum și încearcă-ți norocul, cum face orice om, pasăre sau pește.”

Și mai știu că undeva acolo, pe insula mea, e o căsuță mică din lemn, construită în apă, sub care se strecoară uneori delfinii și că aceea e căsuța în care voi trăi cu cea care mi-e sortită. Cât va fi ziua de lungă ne vom plimba, înotând unul în marea din sufletul celuilalt, supraviețuind numai cu fructe dulci și zemoase, la care încă n-au ajuns pofticioasele maimuțe somnoroase. Iar când fulgerele și tunetele vor despica noaptea în două – tu mă vei săruta pe pleoape și-mi vei acoperi urechile cu șoapte fierbinți.

 

Eu știu că undeva acolo natura ne-a pregătit un cuib pentru a ne întregi singurătățile, protejându-ne de lenea parfumului ce învăluie paturile hotelurilor de lux din care erup minunate, dar artificiale orgasme. Eu știu că acolo tu îmi vei localiza la miezul nopții poziția exactă a stelei nocturne aflate deasupra mea, și că acolo mă vei învăța să modelez norii, să înțeleg cerul, și să scriu ca și cum oamenii nu vor mai trebui niciodată să se teamă de furia naturii.

 

Eu am visat în detaliu insula asta, nu am nici un dubiu că ea n-ar exista, și știu că într-o zi vom alerga dezbrăcați pe fiecare plajă a ei, de la un capăt la altul, până ce plăcerea va trece cumva printre picioarele noastre înlănțuite, cu viteza cu care uneori picură din stele gene de ADN nefolositor îndrăgostiților. O insulă pe care voi scrie despre cum răsare zenith-ul cu iz de broaște țestoase gata de împerechere în părul tău, adică pagini și capitole întregi despre toate corturile și cadanele revărsate la marginea unei cascade de câțiva băștinași care au amenajat o grădină cu flori sub un pian vechi și dezacordat, găsit pe o corabie eșuată, ruginită, din ale cărei lemne au aprins focuri răzlețe, peste care se învârt porci posibili puși la frigare, între reprize de dragoste ascunse de obrajii mei ori de candoarea sânilor tăi bronzați cu textura unor fructe exotice, care se consumă numai de cuplurile localnice, inițiate înainte de sezonului pescuitului în păstrarea pentru o viață întreagă a sufletului celuilalt.

 

Eu am certitudinea asta absolută, că locul acesta chiar există, că în micul port al insulei mele se deschid o dată pe an câteva magazine spaniole de suveniruri, prinse pe faleză ca niște balansoare trepide, unse cu vopsea de luciu pal, ca în lumina manierismului flămând (ori flamand?) când se dă în scrânciob. Și că acolo, un pictor abandonat de echipajul său pe insulă, în aceeași zi din fiecare an, dar adorat și elogiat perpetuu de papagalii exotici expuși ce îngână expresii nipone, furate de la turiști, ne pictează sărutul și îmbrățișarea în fiecare an, dar dintr-o perspectivă istorică antagonică, adică uneori ne dezvăluie dragostea în expresionism, în genul tablourilor lui Munch ori Gaugain, iar alteori, din contră, în gestualism, ca în lucrările lui Kooning, ori Pollock, sau în raionism, într-o provocare pe care o găsești numai în sclipirile cromatice ale lui Larionov, din perioadele sale pline, când cubismul, futurismul și orfismul căzuseră la pace, îmblânzite de acel arabesc construit din vectorii luminoși ce se odihnește câteodată pe buzele îndrăgostiților.

 

Eu știu că undeva acolo, peste mări și țări, există insula perfectă pentru noi doi, reproducerea paradisului pierdut de primii oameni, adică locul unde dragostea noastră poate duce viața unui cuplu nomad, misterios și suav totodată, care cântă din plăcere în fiecare sat de băștinași, dispersând ambiental frânturi de jazz instrumental adaptate din stilul Dixieland timpurilor noastre, așa cum nu-și închipuia poate niciodată “Papa” Jazz Laine ori cornetistul King Oliver când își savura farfuria de supă plină de seminție folclorică abundentă ca orezul în supa de vară, pe foc, pe cale de facere, pe cale de vindecare. Eu știu că undeva acolo, peste mări și țări, există insula mea, și numai gândindu-mă la asta deja crește în mine un zeppelin sporadic plin de fantome, mandorline și sunete, ce pot fi reproduse în definitiv și în fiecare sărut al tău de noapte bună, pe care mi-l acompaniezi cu șoapte îndecente când îmi spui, de câte ori te încolăcești în brațele mele: “hai, ia-mă cu tine spre insula orgasmelor de iarnă... nu simți că am turbat și vreau să fac dragoste cu tine?”