Mă
voi gândi, cu toată liniștea de care sunt în stare, la povești de adormit copiii. Pe care să
ți le spun seara la culcare, când n-o să ne vadă nimeni și când ai fi în stare
să plătești chiar și o armată de sfinți
care să-ți alunge neliniștea din suflet. Vom decoji singurătatea fiecăruia până vom ajunge la sâmbure și la seva râsului inocent din copilărie. Hai
mai bine să alegem globurile pe care să le spânzurăm pe brad, și să deschidem primul capitol al iernii ăsteia pripite.
Mirosul de pulovăr curat mă va face să-ți adulmec pielea așa cum câinele simte urma vânatului la mijloc de decembrie,
când țipetele copiilor nu se astâmpără decât la căldura focului. Toată nevoia mea de alint camuflată în
gesturi masculine ar lăsa atunci garda jos, așa cum cavalerii vechi din turnuri
părăsite își abandonează scutul la
fiecare popas din pădure. Te-aș lăsa să
mă împletești așa cum sunt, să mă strângi într-un nod al poftei de trup pe care n-a stins-o nici măcar prima ninsoare
căzută peste sania ta veche. Poți, dacă vrei, să mă întinzi peste o felie din
pâine de secară, așa cum se întinde
untul în dimineața în care tocmai ai fost iubită, modelată și strivită sub un trup care te încălzește
și te liniștește deopotrivă. Răcoarea dimineții va rupe lanțul ce leagă toate
străzile adormite, orgasmul tău va
deranja fiecare casă ce stă de priveghi și joacă bridge. Ne vom înfășura apoi în benzi de liniște, nu în cearșafuri, ca să ne privim direct în ochii
celuilalt și să ne gândim la castane, la scoici, păpuși, poze, ciucuri, cioburi
colorate, bomboane, șuvițe de păr, poziții indecente sau la dulceață de
căpșuni. Ne vom crea amândoi un orizont
al secretului nespus, o linie ce desparte adevărul de visare, într-un punct
în care pământul se înnoadă cu apetitul ochilor tăi și cu spațiile întinse de
unde vin îngerii și de unde demonii încearcă și ei să deprindă
zborul.
Te
vei gândi, cu tot alintul de care nu știai că ești în stare, și
tu, la povești de adormit copiii. Pe
care să mi le spui seara la culcare, când n-o să ne vadă nimeni și când lemnul
va mocni neastâmpărat și molcom încins în foc,
ca și cum s-ar răzbuna pe timpul pierdut
înaintea întâlnirii noastre. În camera
pleoapelor, vom înota amândoi în gândurile mele ca să ne descoperim
slăbiciunile și vulnerabilitățile care ne vor face mult mai puternici. Mai blânzi și mai greu de influențat de
toți ceilalți. Și, de la atâta iarnă trăită în doi, vor sări caisele din cozonac și se vor netezi cărările peste
zăpada bătătorită de bucuria
noastră. Pe care o vom drămui cu grijă, de frică să nu degere și să nu-ți alterneze
culoarea ochilor, pe care îi visez așa cum sunt: căprui, verzi, albaștri, negri. Mă vei lăsa să te împletesc
așa cum ești, ascunsă în trup de
fecioară care intră în mine așa cum apa intră într-o fântână a golurilor
ascunse. Îmi vei săruta geana ce nu mi-a crescut încă și-mi vei spune că există
undeva mai sus de noi doi un nor
visat de tine, peste venele ce abia
se mai întind și care duc la orice respirație ce aspiră tăcut la ziua de mâine.
Și poate că eu, recunosc, voi rămâne așa țintit locului, văzându-te dezbrăcată cum pășești spre fereastră
ca să verifici dacă zăpada mai stă de strajă,
dacă ne mai ascunde iscusit goliciunea, pe care focul încă se străduiește să o
aducă în prim plan, reflectându-se în oglinzi
și-n ceasuri ce se surpă peste
clapele unui pian nemângâiat.
Deasupra căruia deja demonii și-au
luat inexplicabil zborul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu