În seara asta voi lăsa creionul jos, voi opri scrisul, și cititul,
ca să mă conving că momentul ăsta ce nu-mi dă pace nu va șterge urmele zilei de
ieri, când te-am sărutat prima dată.
Bătăile inimii deja șterg fiecare literă pe care am vrut să o aștern aici,
într-un exercițiu jucăuș de confesiune târzie.
Undeva în mine parcă și cuvintele s-au liniștit pentru câteva ore, lăsându-mi un răgaz să mă gândesc la ochii tăi, care mi s-au impregnat deja
în piele, și care mi-au reorganizat toate șoaptele înfipte în urechi ori lipite
indecent de buze, pe care îmi vine să ți le trimit deja înapoi, într-un nou sărut. Deja încep să mă
mulez peste liniștea și blândețea ta, înghesuită uneori într-un
tremur îngust, captiv între degetele
tale moi și pleoapă, între frunte și atingerea grăbită și stângace care m-a
biciuit pe întuneric. Îmi fug deja toate rădăcinile și încolțește în mine o
bucurie demult prăfuită, adun toate sunetele
din jur ca să-ți pot traduce privirea
timidă și expresivă, mă gândesc într-una la tine, așa cum face un copil îmbrăcat în haine de adulți, care
nu cunoaște delirul ce-ți transportă gândurile către buze, când articulează un
cântec de leagăn ale cărui versuri nu s-au pierdut de fapt niciodată. Parfumul și ochii tăi i-am găsit într-un amestec de palpitații și de ciocolată
dulce. Tu ești răzvrătirea ideii
mele de a mai fi singur, tu ai oprit filmul exact când trebuia să aleg între da și nu, îmi vine să te iau în brațe ca să-ți mărturisesc că sărutul tău deja a contrazis faptul de-a fi, și nu invers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu