Like a blizzard in my veins

 Am întâlnit tot felul de oameni zilele acestea și am ajuns să mă gândesc că societatea a câștigat până la urmă potul cel mare, că și-a atins target-ul și că am fost învinși. Noi, cei care îi stăm la bază. Oamenii. Care am reușit să ne multiplicăm la perfecție și să căutăm, în esență, aceleași nimicuri care să ne umple golurile, spațiul și timpul. Superficialitatea asta devine o explicație a unui mod de a gândi și de a trăi, fiindcă, vezi Doamne, toată lumea caută ceva potrivit sau ceva care să i se potrivească. Toți își caută o haină potrivită, perechea potrivită, locul potrivit. Chiar și când vorbești sau i te adresezi cuiva, e musai și obligatoriu să începi cu un început potrivit, să ai replici potrivite, să continui cu ceva potrivit iar mai apoi să închei cu ceva potrivit. Așa că vorba aceea a nemților Werde, der du bist! (Devino cine ești destinat să devii) nu mai este de actualitate. A fost înlocuită cu expresia devino cine ești potrivit să fii... Mintea mea actualizează acum imagini reținute involuntar, în care un ins caută un pasaj potrivit într-o carte pe care o deschide în grabă într-o librărie. Iar altul, caută melodia potrivită pe youtube, ori citatul potrivit sau fotografia potrivită undeva, pe internet. Nimeni nu se abate de la regulă. Cu toții contribuim la armonia universului. De fapt, toți caută potrivitul în toate lucrurile pe care le caută pe fugă, o fugă potrivită și ea la rândul ei, un soi de perfecțiune grăbită, în care totul trebuie să ne cadă la țanc și la fix, pentru a nu deșira cumva potrivirea lucrurilor în ansamblu. Și-mi vine să zâmbesc amar gândindu-mă cum am devenit niște ascultători aranjați în dansuri, de către forțe naturale misterioase, ori de unele fenomene necredincioase, nedescifrate, care ne fac să consumăm tot ce ni se spune că e potrivit, adecvat. De parcă am accepta cu toții câteva cutume stabilite de niște colecționari abătuți sau dependenți, care ne pot cu ușurință transforma în niște câini de pază, care se veghează reciproc pentru a menținea potrivitul neatins, într-o spirală panoptică în care fiecare ins devine, printr-o mutație aritmetică, un grănicer diplomat.

Ce e și mai haios însă e să stai și să-i asculți pe cei din jur cum încearcă ei să-ți explice cât de valoroasă e de fapt imperfecțiunea și nepotrivitul, ei, cei pe care îi văd în fiecare dimineață apretați, cu șiretul legat într-un nod perfect, sau ele, cele care dimineața se pensează cu grijă și își potrivesc o fundă corect centrată ca să nu dea prost în fața vreunui necunoscut. Totul decurge înspre un echilibru monoton. Până și dragostea trebuie să fie una potrivită, ba chiar și inovația stă tot în potrivit, ea trebuie să aducă ceva mai potrivit decât fostul potrivit. Și-n acest balansoar de idei și noțiuni asumate, care dau cică stabilitate și confort omului, care-i oferă un cămin ideal, în care membrii familiei iau masa împreună la ore fixe, gusturile și evadările devin tabuuri, gesturi exotice. Și aflăm în continuare că doar nebunii mai au boala nepotrivitului. Îmi imaginez cum un astfel de nebun intră într-o librărie nu pentru a căuta ceva care să i se potrivească, ci poate doar pentru mirosul volumelor. Pentru a privi mirat lumea cum caută ceva ce se află chiar sub propriul nas, sau cum lumea așteaptă, cum lumea vrea să devină ceva potrivit. E bizar cum noi ne asumăm diversitatea ca pe un drept, dar de fapt căutăm mulți dintre noi aceleași căi scurte de adaptare între conceptualizare, definiție și tradiție, solidificându-ne în niște constituenți ai unui tabel periodic decomdată necompletat. Și am câteodată un impuls de a scoate o radieră din buzunar ca să șterg tot acest desen nepotrivit (prin potrivirea lui asumată), ca să văd fețele speriate ale celor din desen, cu teama că rănile provocate de radiera mea ar putea să le schimonosească arta celor care i-au desenat, arta lor, a inșilor potriviți, a învățătorilor lor și a celorlalți adepți.

Poate că și eu caut de multe ori potriviri. Așa cum de exemplu caut să îmi încapă o idee între diferite linii imaginare pe care le trasez cu creionul în palmă în lipsă de altceva, dar tot ce rămâne sunt doar câteva începuturi de cuvinte perfecte cu uitare de continuări. Îmi pierd ideile printre cuvinte asemenea măruntului între dale. Uneori mai aud asemenea cuvinte în gura vreunui nebun, care le rostește grăbit și lacom, și care le pierde în câteva sticle de băutură, în timp ce ceilalți pun astfel de cuvinte în vitrine ca în niște colivii. Tot aștept în fața acestor vitrine un fel de Black Friday, ca toate sensurile și trăirile sincere să fie încercate și gustate de o mulțime lacomă, care nu a cunoscut niciodată dresajul și învățarea prin repetare. Dar mai bine să nu-mi fac iluzii prea multe. Nu sunt omul potrivit pentru asta. Îmi zic și-ți zic.