Nonsensuri

Lumea se uită la mine de parcă aș fi coborât dintr-o ricșă undeva în mijlocul Parisului. E decembrie și totul e parcă acoperit de o plasă imensă de zahăr. A nins. Gânduri de vacanță îmi năvălesc prin articulații. Intru în barul nostru din centru și te aștept. Prin geamul transparent mă uit la oameni. Ciudat să observi lumea din spatele unei sticle, mă simt de parcă aș privi prin oglinda unei ape dozate să fie schimbată ciclic, ca să spun așa. Nu vreau să pierd acest spectacol. Așa că îmi controlez cât pot de bine respirația. Toată izolația asta de vată se transformă într-o mică forfotă filmată pe un fundal de blocuri glazate în culori șterse. Unii mă privesc când intră pe ușa localului și-mi zâmbesc, de parcă aș fi baronul Munchausen. Alții nu zâmbesc deloc. Pentru ei, zâmbetul pare a fi doar un sindrom. Mă gândesc că mai am și eu uneori astfel de dispoziții recalcitrante, și că, pentru un zâmbet, am nevoie de un motiv foarte serios, dacă se poate, de o sticlă de tequila pe masă. Mă uit la ceas. Încă te aștept. E prima noastră întâlnire. Timpul parcă zboară, devine elastic, iar bătăile inimii sporesc. Dar ție nu-ți pasă. Mi-ai trimis un sms că o să întârzii. Te văd însă prin geamul ăsta transparent. Aștepți la semafor, te joci cu răbdarea timpului. Pare că ai moștenit vreun joc al puterii pe care nu oricine îl poate înțelege. Eu cred că de fapt tu vrei să rupi orice regulă, inclusiv regula pe care ai stabilit-o tu singură. Intrii pe ușă după o oră de întârziere și mă săruți din prima. Pe gură. Rămân blocat instant. Îmi aranjezi eșarfa, îmi spui că-ți place culoarea ei. Eu sunt în continuare mirat și suspendat ca un ceasornic stricat. Tu îmi spui că e mai bine așa. Ca sărutul să vină la începutul, nu la sfârșitul primei noastre întâlniri. Și că așa ai scăpat de emoție. Începi să mă alinți, să mă tulburi, să mă dezorientezi.

După vreo paișpe shot-uri, mă iei de mână și-mi spui că e timpul să schimbăm locația. Ies afară, tu faci semn unui taximetrist să întoarcă. Ți se supune ca un soldat disciplinat de client. În timpul ăsta, eu mă gândesc că în Shanghai am fi putut chema o ricșă. N-ar fi fost romantic? Să vedem asfaltul, mirosul de fum și de înghesuială? Păcat că nu s-au inventat taxiurile transparente. Mă întrerupi. Rupi șirul gândurilor proprii când îmi spui că ai devenit dependentă de plimbatul cu taxiul. Zâmbesc pentru prima dată și te întreb dacă nu cumva ai devenit taxicomană. Începi și tu să râzi, mă săruți iar apăsat și dulce, de parcă am fi fost obișnuiți cu asta. Familiaritatea ta nu mă sperie neapărat, dar mă face să zâmbesc mai reținut  pe dinăuntru. Îmi și imaginez cum ar fi să-mi aleg o femeie din mulțime și să o sărut pe neașteptate. Una peste alta, ajungem la tine acasă. Pe masa ta din bucătărie ochii îmi sunt cuprinși de un apetit demn de un veritabil canibal togolez. Un festin întreg l-ai pregătit pentru mine. Icre negre, telemea, cozonac, somon afumat, măsline negre și o sticlă de vin roșu, două pahare și alte băuturi al căror conținut nu se deslușește pe etichetă. Îmi arăți fotografii cu familia ta. Îmi spui că e o familie numeroasă, gălăgioasă, exagerat de veselă și de agitată, mie îmi vine să mănânc de parcă m-aș fi întors de pe front. Ești tăcută și asta-mi pare un semn că sufletul, preocupat prea mult de sine, a tras deja obloanele. Mă întrebi de unde mi-am cumpărat cravata asta subțire, vintage. Și mă dezbraci în timp ce-mi vorbești. Eu continui să mă înfrupt din somonul tău afumat, tu zâmbești, eu aș mai sta puțin să conversăm. Mă iubești repetat toată noaptea, uneori îmi pare că plângi pe întuneric. Te plac, recunosc, dar când te privesc în timp ce dormi îmi spun că am crescut în universuri total diferite. Nu râdem la aceleași bancuri, ție îți place să stai la coadă în cofetării, chiar dacă produsele de patiserie au rămas veșnic aceleași. Eu, de obicei, trec mai departe. Poate pentru că în copilărie am fost obișnuit cu abundența. 

E încă târziu în noapte, printre cearșafuri ți se vede doar spatele gol, la televizor rulează The Usual Suspects. Mă gândesc încă la diferențele culturale dintre noi doi. Privesc pe geam, e doar un colț de sticlă curat pe unde se vede cum a început iar să ningă. Ninge des și sacadat. Ai deschis ochii și m-ai întrebat dacă vreau cafea. Afară nu se luminase de ziuă. Apoi, ai tresărit ușor, de parcă doreai să scuturi din mine un gând persistent. Ți-ai tras cearșaful peste cap și mi-ai spus că mai vrei să facem prostii. Un ochi neutru ar fi observat că aveai nevoie de un bărbat puternic, care să domine situația. Am găsit pe jos o sticlă de vin neîncepută. Camera a început ușor-ușor să se învârtă cu noi. Te-am luat în brațe și tu m-ai sărutat pătimaș pe gură. Am făcut de două ori dragoste pe masa din sufragerie, printre toate farfuriile tale pline cu măsline și tarte de cireșe. Ai lovit vaza de flori din neatenție și apa ei s-a prelins apoi peste sânii tăi încordați de atâta patimă. Cu greu am evitat o ciocnire de candelabrul tău transparent. Desenam un hexagon între picioarele tale. Cred că eram în război cu cineva... Nu știu. Mie îmi venea să-ți fumez sânul stâng, să-ți sărut tatuajul minuscul de pe coaste chiar în timp ce tu leneveai dezbrăcată pe fotoliu căutând un tricou pe care să-l îmbraci. Ai găsit unul pe care scria Marlboro, mie îmi părea vechi și nespălat ca o scrumieră în care se sting visele și-n care scrumul miroase a neîncredere. Când în sfârșit lumina pusese stăpânire pe noi tu ai adormit întinsă peste mine, iar la plecare m-a durut totul de parcă mi-aș fi curentat fiecare centimetru din deget, simțeam că în loc de haine fiecare dintre noi se îmbracă cu pielea celuilalt. Te-am sărutat prelung înainte de a ieși pe ușă, asta după ce-am stabilit cu mine însămi ca despre viitor să vorbim pe îndelete data viitoare.