Când am ajuns prima
dată la Firenze, cerul acela albastru parcă mi s-a scurs
ca un adeziv pe piele. De fapt, eram încă într-atât de împotmolit printre
propriile gânduri și în propriul trecut sălbatic și dezordonat, încât lumea
aceea colorată nici nu mă observa, de parcă aș fi fost vreun obișnuit al
locurilor, probabil fiindcă nu eram singurul om care pășea grăbit pe lângă
acele fiaschetteria gălăgioase, unde găsești specialități toscane și
vin bun. Mă simțeam de parcă aș fi aterizat acolo direct de pe Lună, nici nu pot expune aici cât eram
fascinat de ochii negri și de șoldurile unor femei atât de frumoase și vesele
care treceau pe acolo, femei cum nici măcar Bertolucci sau Antonioni
nu mi-au arătat în peliculele lor, pe care le mai urmăream în liceu pe
calculatorul depășit al unui vechi prieten astăzi stabilit undeva departe.
Unele femei aveau un chip atât de frumos încât și-ar fi putut cu ușurință
deșuruba capul pentru a-l lua în brațe ca pe un soi de geantă de colecție, în
care poți înghesui, pe lângă puzderia de gânduri, portofelul aproape gol,
hârtii, rujul, sau toate celelalte lucruri neterminate pe care o femeie le cară
cu demnitate și grație când își expune liniile prin lume. Până și periferia
orașului te înghițea în pofta ei vizuală
teribilă. În liniștea amiezii câinii parcă se lipeau cu dragoste de praful de
la marginea orașului, străzile de acolo începeau să-mi pară niște peceți ale
timpului, lipite pe o scrisoare uriașă veche și niciodată trimisă.
Pentru oamenii de aici,
zilele de vară curgeau lent, așa cum curge uneori sudoarea pe salopetă. E ca și
cum ai trăi pur și simplu momentul, ca și cum ai avea o țigară în mână și ai
refuza să o aprinzi. Îți spui: nu acum, mai încolo, mă incită tutunul așa cum
apa sfârâie pe o scândură încinsă, dar încă nu, mai vreau să-mi prelungesc
agonia și să mă bucur de tot. Pe marginea unor clădiri există niște spații pe
care te poți așeza atuci când terasele sunt ocupate, printre turiști japonezi
și germani (tedeschi, cum le spun italienii), de multe ori de acolo am
încercat să urmăresc toată agitația aceea latină pe care însuși Dante n-ar fi înțeles-o astăzi, deși el
a fost într-atât de măiastru încât a dat naștere acestei limbi literare,
îmbinând chiar dialectul florentin cu cel sicilian, într-un mod în care mai
apoi toți italienii educați să-l poată înțelege. Nu știu ce era în capul meu în
ziua aceea, poate mă gândeam la cele două inundații care afectaseră orașul,
culmea, în aceeași zi la diferență de șase sute și ceva de ani, dar brusc
respirația mi s-a oprit. Mi s-a părut că te văd. În tot acest delir, circulația
sângelui de-a dreptul mi s-a oprit și parcă aș fi respirat pe o singură nară. Aveai
o pălărie mare și frumoasă, nu te-am observat de prima dată și poate nici prea
bine, dar îmi amintesc cum în mine creștea o fabrică de emoții începută în
dormitor și terminată la fiecare geam. Primul impuls a fost să te urmăresc,
prin Santa Croce, prin toată Piazzia della Signoria dacă ar fi fost
nevoie, dar m-am oprit locului. Inima îmi bătea prea tare. Nu reușeam să-mi fac
față mie însumi. Nu te mai văzusem de atâta timp și chiar îmi jurasem că nu mai
vreau să știu absolut nimic de tine.
Te-am lăsat să te
pierzi și să te stingi prin mulțime, m-am gândit că e mai bine așa. Totul părea
mai puțin dramatic fiindcă nu m-ai văzut și tu la rândul tău. Așa mă gândeam eu
atunci. În ziua aceea, toate clădirile Florenței
îmi păreau mausoleuri ale singurătății și ale rătăcirii de sine. Baptiseriul parcă își acoperea fața cu palmele,
până și vitrinele din Oltrarno
păreau doar spații intangibile pentru gândurile mele deșirate și debusolate. Nu
mă așteptam să te mai văd, cel puțin nu acolo, niciodată. Am încercat să mă
concentrez la altceva, oricum nici până azi nu-mi pot da seama cum am ajuns la Grădina Boboli, de parcă aș fi fost
hipnotizat să nu văd nici intrarea din Palatul
Pitti și nici măcar Galeria de
Costume și chiar Grădina Badia. În
propria-mi transă, dincolo de Ponte
Vecchio am găsit în sfârșit o masă liberă, unde am început să mă adun. Lumea
râdea în jurul meu, mie îmi venea să mă atârn de firul plicului din ceai și să
urc undeva sus de unde să te pot vedea mai bine. Ba chiar aș fi putut chiar să
le arunc ziarele oamenilor de acolo de sus, din mers, pe fiecare peluză. Să le
dau de știre că te-am văzut din nou. Mi-am zis că o vodcă și niște portocale
roșii mi-ar fi prins bine acum pentru camera mea. Portocalele le-aș fi putut
stoarce fără efort în câteva pahare mari, peste care să trag perdeaua albă ce
se umfla în vânt în ritmul respirației mele. E toropeală deja și mă decid să mă
reîntorc în camera mea. Și abia atunci realizez că ăsta e primul loc în care
străzile se pot numi într-un fel la începutul lor și altfel acolo unde se termină.
Din Via Martelli ajung drept în Piața Domului și mă trezesc la prima
intersecție că mă aflu pe Via Cavour.
În fine. Ajung după un timp în odaia mea cu mobilă veche. Pe masă găsesc
aceleași pahare dar și un pliant despre cea mai frumoasă rută din Italia, cum scrie acolo: Via Chiantigiana. Numele deja mă face
să zâmbesc. Mă duce cu gândul la vinul de Chianti.
Intuiesc bine, desigur, fiindcă pliantul îmi arată mai departe că ruta asta
leagă podgorii și ținuturi împădurite ce înconjoară Firenze până hăt departe către Siena.
Nu mă pot concentra. De
ce a trebuit să apari tocmai aici? Ies pe balcon, nu mă simt bine în pielea
mea, mă enervează că lucrurile nu sunt niciodată simple. Îmi amintesc când eram
împreună și pierdeam zilele de vară pe terasă la noi în centru, unde eu
gesticulam când mai spuneam câte un banc nou prietenilor, iar tu mă smuceai să
stau locului, sărutându-mă apăsat pe gură în timp ce amestecai cu degetul în
pahar. În fojgăiala de sub balcon simt orașul ăsta pitoresc că dospește. Mi se
face foame, ies repede din nou în forfota aceea nebună. Întotdeauna când e cald
afară lucrurile devin importante pentru mine și tind uneori să iau mirosul de
asfalt încins drept dragoste. Ca să ajung în Piazza Michelangelo iau autobuzul 13, ajung după o vreme să mă
plictisesc și mă dau jos mult mai repede decât îmi propusesem inițial. Observ
indiferent că centrul istoric e doar parțial pietonal, și că oamenii continuă
să trăiască într-un amalgam nebun care cuprinde la un loc localnici, mașini,
motociclete, biciclete, standuri cu suveniruri și sute de turiști, care își dau
practic viața pentru fiecare fotografie, de parcă lor le-ar fi vulgarizată
capodopera, și nu bătrânului Michelangelo.
Ajung la un restaurant minuscul și ascuns de furia turiștilor și comand paste.
Observ în jurul meu că tehnica corectă pare a fi aceea de a aduce pastele lângă
marginea farfuriei, nu în centru, adică – imaginându-ți că farfuria e de fapt
cadranul unui ceas, aflat la ora 12 - și că, răsucind pastele în jurul
furculiței, te ajuți mai ușor de marginea veselei. Primesc din partea casei și
un vin bun, după care mă gândesc să comand un desert. Nu mă bagă ospătarul în
seamă, totul mă duce cu gândul la paradoxul omniprezent al acestui oraș: a fost
prima localitate din lume cu străzi
pavate și iată că manierele par a fi ultimele care au poposit aici.
Aproape că mă ridic de
la masă, când privirea îmi rămâne paralizată la vederea ei. Mă fixează cu privirea și îmi face un semn stângaci cu mâna, pe
care abia într-un târziu l-am luat drept un salut. Nici nu mai știu dacă am încuviințat
sau nu că o recunosc. Lângă ea, un bărbat mai în vârstă o atinge pe spate și o
mai ține uneori de mână. Pare stânjenită, dar se vede involuntar că formează un
cuplu. Îmi face semn să vin să o salut, parcă picioarele mi-au fost cimentate
în podea. O salut, dar în ochii mei tot filmul se derulează mult mai în spate,
la prima scenă, ca într-un film de-al lui Tarantino
de la începuturile lui de regizor. Și văd iar totul, o văd în sânii goi, o văd
întinsă peste mine, o văd în bucătăria mea în fiecare duminică dimineața cu
degetul în borcanul de ciocolată, râzând și cu picioarele goale, alungite sub
un tricou ce miroase a noapte transpirată printre cearșafuri. Mă simt de parcă
aș fi rămas în mână cu o frunză de trifoi degradată, căreia îi lipsește a patra
parte. Îi simt mirosul și toate astea mă tulbură. Parcă s-au adunat în ea toate
nuanțele imaginate într-un singur parfum de Laura Biagiotti, de Trusardi
sau de însuși Rocco Barocco. Încă
mai însemna ceva pentru mine. Nu puteam să neg asta. Oricât m-aș fi fost
împotrivit. Aș fi preferat ca Ducatul
Toscanei să nu fie prima regiune din lume care renunță la pedeapsa cu
moartea decât să o întâlnesc aici. O văd și acum cum îmi umplea cada în verile
de august, de mai multe ori în aceeași seară. Mă gândesc la toate căzile pe
care le-am umplut și eu cu apă fierbinte ca să nu-i fie ei frig. Aș putea face
un album. Cu toate fotografiile ăstea din mine de care nici măcar eu nu pot să
scap. Pe pielea ei se scurge spuma albă, buretele e pe marginea chiuvetei și
își aprinde o țigară. Mă opresc aici. Pentru că ea încă nu-și desprinde
privirea îngrijorată din direcția mea. O simt încă la fel de duioasă. Străină
parcă, dar tot duioasă. Încă mai fumează același tip de țigarete parfumate.
Dintr-un djarum cu cireșe.
Ospătarul îmi aduce
până la urmă un tiramisu simpatic
decorat de care nici nu pot să mă ating. E la câțiva metri de mine și mă
privește în continuare. Nu gust nimic. Beau vinul ăla negru și ascult cum se
ascut furculițele în sufletul meu. Doar cei de la masa încep să râdă ca
idioții la o replică spontană, deranjându-ne parcă conversația pe care simt că o
ducem deja într-o tăcere cumplită și asurzitoare. O privesc și știu că e fericită.
Nu-l pot urî, pentru că simt că o face fericită așa cum știe el mai bine. O
poartă mai departe de acolo de unde am rămas noi doi. Îmi zâmbește, poate se
gândește și ea la cum obișnuiam să ne facem planuri și să ne luăm la trântă cu
destinul. Are aceeași flacără în ochi, pare totuși puțin mai serioasă, ori
totul o fi doar închipuirea mea în orașul ăsta apăsat de umerii lui Da Vinci, de gravitatea lui Macchiavelli, de cutezanța lui Galilei și Vespucci, de nebunia lui Donatello,
Cavalli și de inspirația bătrânului Gruccio Gucci. Ziua aceea a fost ultima
dată când am văzut-o. Poate de aceea Firenze
mi-a părut cel mai bun camarad care putea să-mi regizeze aceste imagini pe care
le port peste tot cu mine în suflet. E aiurea, dar îmi place să cred că n-o să
mai plângă niciodată. Și că e mai fericită decât aș putea fi eu vreodată. Că
râde duminica dimineața și că gesticulează cu mâinile ei subțiri, proiectate
într-o lumină verde liniată doar de umbre ale unui fum de țigară cu care ea
jonglează din plăcere juvenilă. Mă simt ca și cum mi-ar fi dat tot și n-ar mai
fi rămas nimic. Când am văzut la cinema The
Reader am vrut să scriu o carte despre ea, pe care să o citească singură în
fotoliul ei din dormitor, cu picioarele strânse la piept și cu degetul în gură,
cum știu că n-a mai văzut-o nimeni altcineva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu