Cărțile
din cameră se prăbușesc peste mine. Ca
într-o avalanșă necontrolată. Parcă
totul face parte dintr-o conspirație
mai amplă, în care cele trei faze
ale lunii sunt dereglate pentru orice astronom
care nu-și mai găsește liniștea. O pisică străină îmi intră în cameră. Din
pașii ei coboară noaptea surdă.
Ciudat. Ochii ei verzi mă găsesc
oriunde aș fi. Am halucinații. Sau poate că nu. Pisica dispare. O femeie îi ia locul. Foarte ciudat. E o
femeie căreia întunericul îi ascunde
chipul. Apoi vine. Se lipește de
mine. Încălzește locul unde doare
(sau nu doare încă) de parcă ar știi că de o vreme încoace ceva grav și străin
s-a strecurat în mine. Un fel de început infinitezimal de moarte. O reacție ce nu-i nici chimică, nici
fizică. O necunoscută. Femeia asta mi se cuibărește
la piept. Apoi mă părăsește și se
duce în cealaltă cameră. Deja nu mai am nimic. Durerea s-a evaporat.
Ciudat. Când intru după ea, o văd în fața unui cristal straniu. Pe fațetele căruia lumina reflectată de afară îmi descompune toate gândurile. Care nu au
legătură cu ea. Înlocuindu-le cu numere
care nu mai înseamnă absolut nimic. E frumoasă
și dârză ca un războinic aztec care nu cunoaște îndurarea.
Privesc năucit în ochii ei verzi
și-mi amintesc cine sunt și cum am ajuns acolo. În mâna mă trezesc
cu un creion. Pe masă e o hârtie, pătată cu urme de pisică. Îmi recunosc
scrisul dedesubtul urmelor de felină. Dar nu-mi mai amintesc nimic. Foarte, foarte ciudat. Negru pe alb, scrie așa:
nimeni nu știe cât de greu este să
privești cu ochii singurătății o
femeie frumoasă fără să îți fie teamă,
mai ales când toate animalele Tasmaniei
urlă asurzitor undeva pe-afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu