Saudade

Cred că desprinderea din timp poate fi cheia libertății umane. Și că fără transcendență, rămânem prizonierii ușilor închise. Internetul, mai nou, ne dilată timpul, ne atrage într-un mediu online plin cu lucruri mărunte despre nimicurile vieții, unde simți că vrei să ai. Să ai orice. Fotografii haioase, ceva de spus, un loc anume al tău, replici spirituale, postări, comentarii și like-uri. La fel cum ai o meserie, un grup de oameni care te ascultă, un aparat de ras, un costum, o pereche de pantofi, o mașină. Să posezi adică. Așa pari fericit. Având. Adică trebuie să ai și o prietenă (un prieten), un șef, un birou, o stradă pe care locuiești, o durere de cap, un nărav propriu, pur și simplu să ai... Și ceilalți trebuie neaparat să afle că tu ai. Sau că și tu ai. Ființa ta se află, desigur, într-un raport de posesie cu existența ta. Ceva din tine e avid să aibă. A avea e așadar un verb care ne dizolvă ființa în lucruri. Nu suntem, ci avem. Sau nu avem. Ceva, orice. Amintiri, nostalgii, vise. Eu, par example, sunt bântuit uneori de nostalgii specifice. Care alcătuiesc în mine un fel de dor intraductibil, pe care mai demult portughezii (navigatori celebrii) l-au numit saudade. Posed așadar câte un răgaz prin propriile nostalgii. Pe care arareori Internetul le mai are, el fiind preocupat în a face mai multe lucruri deodată și în a stabili punți false de legătură între oameni. De aceea, mi-a venit acum nostalgia unui pasaj incisiv din Giovanni Papini, care mă îndoiesc că-și imaginase cât adevăr vor avea propriile vorbe în era sufletelor online: Iar dacă, după ce m-ați ascultat, veți continua să credeți – în ciuda vorbelor mele – că sunt într-adevăr un om sfârșit, va trebui să recunoașteți că sunt un om sfârșit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri, și că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.