Astăzi,
cadența deformată a pasului pe loc
încearcă să mă fixeze pe verticală
și, mai ales, să mă facă să pierd
lupta pe care o duc cu realitatea. Părul
mi-a crescut, barba mi-a crescut și
ea, numai ochii s-au întunecat. De
parcă m-aș fi suit pe Niagara ca să
pescuiesc în apa mică, înainte de a se arunca la vale. Căutând pești și existență, într-o apă care nu mai reflectă nimic altceva decât imaginea mea. Și mă tot mir. Mă mir cum am devenit eu însumi propria amintire. Iar acum, prin ochii
mei se derulează un film, în care doi adolescenți aleargă fericiți. Un fior rece al vremii de afară mă trezește, mă dizolv de fapt într-un fior nevăzut de nimeni, dar care pe mine,
m-a rupt de cea mai frumoasă ființă.
Sunt captiv să joc un rol prins în umbra tăcerilor și al absențelor.
Ecourile smulse și rupte din mine mă fac neobservabil. Chiar și în stația de
autobuz. Pe-acolo au trecut deja mai
multe mijloace de transport în care m-aș fi putut urca ca să ajung la
destinație. Pe care le-am evitat
deliberat. Dar urc acum în acesta.
După câteva secunde, sunt în trolebuz și am iluzia libertății prin fugă,
o evadare în care nici eu nu mai
cred. O puștoaică cu trup de sirenă și cu ochii frumos rimelați își
etalează mersul îmbâcsit de superioritate.
Privirea flămândă a unor bărbați de
pe scaune îi ofensează orgoliul estrogenilor. În acel moment,
simte că ea e centrul universului, se vede cu ochiul liber asta. Și nu știe (și
nici nu pare că știe) că nu e decât un număr
într-o demonstrație de ecuații
infinite zecimale. Și nu știe nici că ochii
mei au mai văzut asemenea ochi frumoși odată. Ai unei femei care atunci
când se răsfăța avea privirea unui copil
poznaș veșnic prins cu mâța în sac. Ai cărei sâni îmi păreau noaptea două
picături de cerneală vie, căzute
pe un document oficial, al naibii de important. Și care, dintr-o dragoste nebună ce mi-a purtat-o, și-a perforat pe coaste – extrem de reușit – un tatuaj
adânc. Un ozn străpuns de o rachetă. Ozn-ul era chiar sufletul meu nestatornic, străpuns de dragostea ei fulgerătoare. Exact, sufletul meu,
pe-atunci un soi de spital de boli
nervoase în care ea se juca fericită.
Rămânând exoftalmică exact atâta vreme cât ne-a fost dat să rămânem împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu