Un șiretlic desprins de pe buzele tale

Din fața unei vitrine mi-am imaginat cum stai iar cu capul sprijinit de umărul meu. Mai am încă asemenea nostalgii. Nu știu de ce. Aș fi vrut să te iubesc mai mult și să înfoliez cumva la timp pulsul neastâmpărat pe care-l aveam ori de câte ori mă copilăream în preajma ta, dornic să caut mulțumire și satisfacție în privirea ta de panteră cochetă, deghizată. A trecut un timp, într-adevăr, de când nu ți-am mai auzit vocea. Știi tu, când te auzeam pe la etaj undeva. Când mă opream pe palier, ca să-ți las timp. Să te pregătești, și să te dai cu parfum. Erau secunde dizolvate, când îmi spuneai din întâmplare că mă iubești, secunde când ne țineam de mână hoinărind vara amândoi peste pericole, plimbându-ne peste șosele. Eram bogați fără bani. Aveam stegulețul împlinirii pe poziții, devansându-i pe toți ceilalți care câștigaseră teren înaintea noastră, știam ce înseamnă o noapte transpirată și o încredere dezvelită. Încă mai cred că a fost vorba de fapt de un șiretlic, unul desprins de pe buzele tale, din care știam cumva amândoi să substituim obișnuința cu gesturi potrivite. Abia acum realizez că de fiecare dată în mine un alt sfârșit se repetă și că te mai aștept. Cum așteaptă un profet împlinirea unei profeții. Ba chiar desenez chipul tău în interiorul unei pungi de plastic, știind că vine vremea să-l port. E un chip mov, cu părul oranj, cu părul cyclame, ca flacăra exploziei ce m-a dezmembrat de la atâta resemnare. Ieri, o prietenă m-a rugat să o conduc și am realizat că nu mai știu să merg lângă o fată. Și da, recunosc, de când ai plecat simt nevoia să ating câte o femeie frumoasă pe care o mai văd în unele fotografii, încrezător că amprentele mele vor ajunge din nou la tine. Iar dacă vor ajunge, le voi ruga cu grijă să-ți închidă fermoarul rochiei la spate...