Uneori,
mă mai gândesc la tine. Nu-mi place
să o recunosc și nici să o spun nimănui. De când ai plecat, am realizat că există o oră potrivită la care să te naști, regulă care nu s-a aplicat și în cazul meu. Poate pentru că tot timpul
pe care uneori îl trăiesc se
încolăcește strâns la capătul
fiecărui cromozom din nucleul
tuturor celulelor mele. Asemenea unui arc
de ceas întors până la maxim, care
mă împinge într-o cursă
contracronometru. Ai plecat. Știu.
Și îmi imaginez că ești mai frumoasă decât amintirile
mele mă lasă să văd. Deși mirosul și ochii tăi s-au amestecat în structura propriului meu ADN, de unde nu vor mai putea ieși niciodată. Îți spun: chiar dacă
într-o zi voi îmbătrâni în totalitate, legat exclusiv de corpul meu, în care creierul
și restul organismului vor fi în continuare indisolubil integrate prin aceleași
circuite neurale și biochimice,
reciproc întrepătrunse și animate în
viață de o activitate, în lipsa
căreia după moarte, n-o să mai exist, eu mă voi gândi cumva în continuare la noi doi. Știu, nu fac decât să-mi întind propria capcană. Nu
sunt nici măcar refugiat într-o amintire sau într-un suflet a cărui autonomie și autosuficiență
față de corp sunt la fel de iluzorii ca dorințele mele de a da
timpul înapoi. Exact, la fel de iluzorii precum independența și autosufieciența
unei simfonii despărțite de orchestra care îi dă viață. Îmi cade creionul din mână. Gândul mi-e încă la tine. Privesc o carte și-mi amintesc un pas,
un fel de balans, un șold de femeie arcuit, o linie a brațelor tale întinse în
echilibru, pregătite de dans, cu o
respirație în confirmare, și cu aburi ieșind din trupul tău zvelt, ce
n-a avut nimic de ascuns. Fără tine,
mi-am pierdut dorințele mele de zi
cu zi de a adulmeca verticalele
moarte și mirosul de cafea coaptă. Uneori, mă mai gândesc minute în șir la
asta. Dar nu-mi place să o recunosc
și nici să o spun nimănui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu