Tablou domol și sălbatic, prin alternanță

ciudat, astăzi am căutat cuvinte simple și o imagine simplă, cu o mare liniștită, lipită de țărmul ei din nisip granulat, lângă câțiva arbuști verzi, poate și cu o pasăre ascunsă care cântă întrerupt printre ramuri, dar îmi dau seama că simplitatea a devenit, iată, cel mai sofisticat lucru. în capul meu, pe undeva pe-aproape prosopul întins miroase a ulei de plajă (din nucă de cocos, de ce nu?) și miroase a tine, a piele înmuiată în spuma albă a mării care-ți ajunge până la picioare. când mă privești, îmi zâmbești, amplificând tăcerea și plăcerea dintre noi, pe urmă îmi spui că visez și că sunt plecat undeva departe, în timp ce eu clatin ușor din cap, sunt mai aproape de tine ca oricând și soarele pare răsturnat peste pofta mea carnală, asezonată cu originea vulcanică a ochilor tăi neastâmpărați. după o vreme, soarele se scuză și dispare dincolo de mare, doar stelele se aprind în urma lui, exact așa cum se aprind speranțele în oameni la fiecare început de mai, în zilele în care un fum alburiu pigmentează tabloul de apus de pe faleză. mă atragi la înserare în vizuina noastră, un fel de casă de pământ, învelită în flori de mac cu miros halucinant, suspendată la un metru deasupra mării, unde ne iubim domol și sălbatic, prin alternanță, până ce din pielea noastră picură flăcări care ne ard trupurile înfometate de mirosul celuilalt.