Ochii aceia albaștrii, în care delfinii fac salturi jucăușe la fiecare 5 secunde

În vremea când mă sufocau prietenii, devenisem cel mai bun povestitor din câți s-au putut vedea pe suprafața pământului. Pe atunci, acordam o mare importanță imaginației mele, astăzi indubitabil deteriorată pe alocuri de liniaritatea cotidianului absurd și convențional în care ne scaldăm existența. Arta povestitului îmi devenise la un moment dat un cusur pe care-l împărtășeam în câte o excursie pe care o puneam la cale alături de câțiva amici, deraiați și ei, la rândul lor, de pe linia regulamentară a existenței anoste și fără vreo semnificație aparte. Așa se face că seara, în fața focului, în vremea adolescenței, ne imaginam tot felul de jocuri menite să ne stimuleze creativitatea juvenilă și nestăpânită. Un astfel de joc mi-a rămas mult timp întipărit în minte. De fapt, chiar în dimineața aceasta m-am trezit amintindu-mi de el. Straniu lucru. Bun. Dar să vă povestesc mai departe. Regulile jocului inventat într-o seară spunea că, prin rotație, fiecare dintre noi, trebuia să se gândească spontan la un cuvânt pe care să i-l comunice unui partener ales prin tragere la sorți. Tragerea la sorți avea loc în prealabil, desigur. Cu acest cuvânt trebuia să născocești o poveste imaginară, dar fluidă, care să pară cât de cât verosimilă. Și o ultimă condiție (esențială de fapt) era să camuflezi în povestea asta ireală un adevăr neștiut de ceilalți, despre tine însuți. Ca în Adevăr și Provocare. Un adevăr pe care să-l dezvălui celorlați la sfârșitul poveștii. N-o să insist acum foarte mult pe descrierea participanților la acest episod, o să mă focusez doar asupra Sabinei, fata roșcată și pistruiată din fața mea, cea care, în urma tragerii la sorți, mi-a devenit parteneră în provocare, și care, la lumina focului portocaliu, părea desprinsă din povestirile romanțate ale lui Victor Hugo despre junele frumoase și cu pielea albă din cartierele vechi și insalubre ale Parisului de odinioară. Mă privea tot timpul atentă, câteodată mi se părea că nici măcar nu clipea deloc, avea ochii limpezi și albaștrii, aproape că puteai să vezi în ei delfini care fac salturi jucăușe la fiecare cinci secunde. Părea inocentă și delicată, ca și cum ar fi fost singura ființă de pe lumea asta care nu are de ascuns vreun secret. Recunosc, mă scufundam clipe în șir în deliciul ei, în raza ei vizuală, respirația ei parcă rupea și lipea la loc fiecare undă electromagnetică ce pulsa în perimetrul nostru. Momentul a fost despicat de vocea ei tremurândă, care a scos până atunci un singur cuvânt către mine: PIRAT. La cuvântul ăsta se gândise. Toată lumea mă privea atentă, se făcuse liniște dintr-o dată. Am tras aer în piept, și fără nici un reper cât de cât, mi-am lăsat imaginația să o ia la vale. Iată ce a ieșit.

Trăiau odată, lângă Panama, doi frați. Care, atunci când nu se ocupau cu rafinarea uleiului de palmier, obișnuiau să meargă seara în sat, unde zgomotul și muzica făceau casă bună cu singurătatea lor, nevăzută și nebănuită de nimeni, mai ales într-un vacarm ca acela, stropit cu rom și cu tot felul de culori specifice acelui mini carnaval din sezonul secetos. După ce au consumat câteva pahare acrișoare de pisco au sesizat amândoi că mulțimea se adunase în jurul unui foc de doi metri, în jurul căruia dansa o femeie venită de pe alte meleaguri, care nu era nici americancă și nici panameză, nici măcar mexicancă. Părea a fi columbiancă. Așa bănuiau ei pe atunci. Își închipuiau asta pentru că văzuseră deja lumea toată, în tinerețile lor lucraseră ca marinari pentru o companie americană care aducea tutun din zona Caraibelor. Ochii ei verzi străluceau ca un șirag de smaralde, iar corpul ei se unduia de parcă ar fi fost posedată de cei mai desfrânați demoni pe care mintea umană și-i imaginează. Și totuși, nu era indecentă, avea o oarecare pudoare și o blândețe naturală a ochilor. Amândoi se îndrăgostiseră pe loc de ea. Așa se face că seară de seară coborau amândoi în sat, ca să-și poată desfăta privirile cu dansul ei nemaivăzut. În timp, ea le-a remarcat amândurora prezența, și își imagina că erau prieteni buni, mai ales că nu semănau fizic, deși culoarea ochilor părea a li se suprapune oarecum firesc. De câte ori făcea o pauză, se desfăta cu o băutură numită Mama Juana, făcută dintr-un amestec de rom, vin roșu și miere, la care se adaugă scoarță de copac și diverse alte ierburi. Localnicii compară băutura asta cu faimosul vin de Porto, singura diferență fiind că Mama Juana se bea sub formă de shot. Nefiind vorbăreți, s-au apropiat destul de greu de ea. Dar scânteia între ei s-a aprins numaidecât. Pentru că ea vedea în ei o tristețe și o bărbăție puternică, demnă și curajoasă. Le-a povestit că este venezueleancă, mama ei având puternice origini indiene, iar tatăl ei fusese un cartograf spaniol, om de știință, care se îndrăgostise de mama ei în timpul recoltei de toamnă, în timpul unui studiu științific care-l adusese pe acele meleaguri. Acum, muncea pentru o companie ambulantă de divertisment care urmărea câștiguri imediate de pe urma acestui carnaval panamez regional. Au plăcut-o pur și simplu amândoi, și nici măcar n-au întrebat-o unde a învățat să danseze atât de frumos, atât de viu și de ispititor. De dragul lor, a renunțat la compania ambulantă, și s-a mutat în căsuța lor, de sus, de unde plaja părea mai tăcută și mai discretă ca niciodată. Începuse să-i iubească pe amândoi, și nu-i diferenția în vreun fel anume, găsind deopotrivă calități în amândoi. Lumea deja începuse să devină bârfitoare, acuzând-o de desfrâu, aclamând că nici o femeie nu poate trăi benevol în singurătate cu doi bărbați sub același acoperiș. Între noi fie vorba, dragostea lor părea stranie. Poate tocmai prin neobișnuința ei. Se scufundau toți trei dezbrăcați în ocean în fiecare dimineață, ba chiar se zvonește că se îmbăiau în aceeași cadă împreună. Și că umblau despuiați prin casă, goi în același pat, goi dimineața, goi seara, goi chiar și când îi bărbierea sau când îi mângâia pe creștet la auzul unei melodii de jale, Paloma Negra, cântate în spaniolă la un radio vechi și înfundat de praf de nisip. Tot ce se știe e că la un moment dat, ea s-a îmbolnăvit. Și că în delirul ei, pomenea ceva despre o zmeură haitiană, remediu pentru orice boală. Nemaisuportându-i agonia, cei doi frați au lăsat-o în grija unei femei și s-au îmbarcat degrabă în căutarea zmeurii miraculoase. Prinși în mijlocul unor furtuni nemaipomenite, cum numai în Caraibe ți-e dat să vezi, cei doi frați au naufragiat, pierzându-și conștiința pe o insulă plină de nisip, albă ca varul, întreruptă doar de prezența unor stânci sălbatice, în mijlocul cărora se întrevedea o peșteră ascunsă. La trezire, erau legați amândoi de un catarg, pe o ambarcațiune ce mirosea a putregai umed, erau de fapt pe o corabie ancorată la intrarea în peșteră, într-un minigolf săpat natural de ape acum multe mii de ani. În jurul lor, avea loc un sfat al piraților negrii, de care ei mai auziseră pe vremea când munceau ca mateloți pentru compania americană. Temuți pentru ferocitatea lor. De altfel, din discuțiile lor au înțeles câte ceva despre arderea unui oraș, despre măcelul din piață, despre prinderea femeilor... tinere, albe, atât de curate, despre violuri, toți grămadă, printre case și trupuri... cu ele legate de mâini și duse pe corabie, apoi aruncate în apă, așa cum erau, vii, goale, ofilite deja. Din rânjetul lor, cei doi frați înțeleseseră că numai una scăpase, o femeie pentru care șeful lor, un pirat nemaivăzut, avea o slăbiciune anume, pe care ei nu și-o puteau explica. Și că aceasta era un fel de vraci, care-l putea vindeca pe stăpânul lor de orbirea de la ochiul stâng cu ajutorul unor ierburi rare. Sfatul destrăbălat al piraților îi pusese pe gânduri pe cei doi frați, care, la lăsarea nopții, au reușit să se elibereze de strânsoarea frânghiilor cu care fuseseră legați, și să ajungă până în camera prizonierei. A cărei frumusețe îi surprinsese pe amândoi. Sânii frumoși i se întrevedeau prin rochia ei albă, iar ochii îi străluceau ca unei pantere prinsă în captivitate. Povestindu-i cum au ajuns pe această corabie, cei doi au aflat de la prizonieră că aceasta avea, printre propriile ierburi, și frunze de zmeură haitiană. În bezna nopții, au reușit cumva să fugă toți trei, folosindu-se de o mică ambarcațiune atașată de corabia murdară a piraților. Iar la ivirea zorilor s-a auzit parcă strigătul de deznădejde și furie al șefului pirat, ca un ecou dus peste valurile spumoase ale mării. De aici încolo povestea are un happy-end. Cei patru protagoniști trăind și iubindu-se cum nu se poate relata, fiindcă și limba îți tremură mai tare dacă dezvălui pasiunea lor la ora asta.

Sabina m-a privit în ochi. Părea cuprinsă de vraja poveștii mele. Cu toate astea, m-a întrebat fără să stea pe gânduri: Și care e adevărul neștiut despre tine însuți din povestea asta? Am fixat-o un timp cu privirea, după care i-am povestit că odată eu și cel mai bun prieten al meu am iubit aceeași fată. I-am spus că las imaginației ei următoarea întrebare pe care știu că o are pe limbă. Și anume dacă a mai apărut o femeie în trio-ul nostru sau ce s-a întâmplat de fapt mai departe. N-am vrut să povestesc despre asta, am căzut pur și simplu pe gânduri, ascultând poveștile celorlați din jurul focului, care continuau jocul mai departe de unde îl lăsasem eu. În tot acest timp, Sabina mă urmărea pe furiș, de la distanță, cu coada ochiului ei albastru, din care uneori sălta câte un delfin la fiecare cinci secunde. Eu mi-o imaginam dezbrăcată, recunosc, undeva pe o plajă din Caraibe, unde nu există șiruri lungi de obsesii pe firul scurt dintre naștere și moarte, și unde oamenii nu se chinuie să-și țină echilibrul deasupra lumii, între iluzii și certitudini, între realitate și imaginație. Aproape că-mi venea să o iau în brațe și să o sărut, ca să-i sting mai departe curiozitatea și probabil ca să-mi mai injectez cu bună știință adrenalină în supradoză.