Hainele
îmi sunt tot mai necălcate, părul tot
mai ciufulit. Zâmbesc când ceilalți
n-au nici un motiv să o facă. Îmi imaginez
lilieci, desene, paragrafe. Cuvinte inexistente.
Stau neclintit în fața unui film, ca la un spectacol
nemaipomenit. Nu prea vorbesc despre sentimente, mai mult le exprim. Fiindcă dragostea, așa cum o văd eu în momentul
de față, există numai în filme și-n cărți. Acolo unde noaptea nu e doar o hârtie de indigo suprafolosită de
oameni fără imaginație. Ziua, noaptea, citesc.
Studiez aleatoriu. Privesc ore în
șir fotografii. Postez pe un perete uneori
chiar portrete, de femei sau bărbați,
pe care altfel n-aș putea să mi-i imaginez. Colecționez expresii nebune și replici ciudate, ale unor indivizi
care dintr-un zâmbet pot cu ușurință înghesui marea întreagă, cu tot cu valuri
și cu pești, într-un pahar de sticlă.
Uite-așa. Cât ai pocni din degete. Pot fi tăcut
și ciudat. Învelit când adorm de
ciorne, și de hârtie mototolită. Iar când mă trăznește inspirația, uneori sar noaptea
din pat. Scriu fără oprire ore-n
șir. Lângă un singur și tăcut camarad:
veioza. Mă întrerupe câteodată doar vreun refren,
ori o culoare de violet. Singura problemă îmi rămâne timpul. Poate și singurătatea
din ecou. Câteodată nu aud, cu siguranță
nu văd și nici nu mă întrerupe
nimic. Rămân clintit locului. Sub un
curcubeu de peisaje pe care mi-l
imaginez seara la fereastră. Inconștient,
evit orice interferență cotidiană.
Întins pe pat, cu mâinile sub cap și
cu picioarele încrucișate, zâmbesc. Visez
cu ochii deschiși. Absorb emoții
care-mi vin de peste tot, am momente când sunt ușor impresionabil. Așa se explică de ce sunt până noaptea târziu confidentul muzicii. Eu, ascultătorul care stinge ultimele
zvâcnete ale unei frecvențe de radio. Cel care-și dorește să realizeze lucruri de care oamenii nu au nevoie, dar pe care ar fi frumos să le cunoască. Sunt
un copil încăpățânat. Și un bătrân distrat. Tot ce-mi doresc e să transform, să provoc un impact. Să dirijez forțe. Forțe, lumi imaginare și idei. Pentru că nu-mi pot
imagina cum e să vezi lucrurile exact
așa cum sunt. Aș putea fi un stângaci făcător de minuni minuscule cândva.
Trebuie doar să scriu în continuare.
Să găsesc formula potrivită. Adică cifrul.
Combinația exactă de cuvinte care
poate dezveli oricând și oriunde o scânteie.
Un lanț de emoții vii. Mă opresc
aici. Deocamdată. Un pahar de vin
bun încă se mai zbate în mine. Îmi vin idei strecurate prin candelabru. Fără să trag aer în piept, mă așez să scriu. Trebuie doar să-mi imaginez
în fața ochilor o femeie frumoasă,
care să mă inspire. Cine știe, poate conving o nebună ca și mine să-mi pozeze. Cine
n-a inspirat niciodată un scriitor, nu știe ce înseamnă să fii privit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu