Aripile care mă strâng

E o hârtie albă în fața mea, pe care cuvintele nu se mai așează. Cumva, în toată tăcerea asta, mângâi pielea iubitei, presărată de flori, și încă mă trec fiorii, pur și simplu. E frumoasă, îi simt zborul și aripile care mă strâng. După o vreme, mă odihhnesc peste pântecul ei. Care zvâcnește. Și, dacă-i ating coapsele, cu obrazul neras și cu buzele aspre, tresare ușor. Mă cuprinde și mă ascunde în haloul ei sângeriu unde resimt o inevitabilă despărțire de lucruri. Ochii ei – ascunzișul alchimiilor vagi. De câte ori o privesc atent, aerul se despică în două, măsurând dorința ei de dragoste lacomă. E o hârtie albă în fața mea, pe care cuvintele nu mai încap. Îmi privesc mâinile nedumerit. Cu ele se poate construi sau destrăma, se poate ucide sau iubi, se poate întinde sau primi. Când ajungi să ai două mâini (nu una sau niciuna) ai de ales. Și asta e încă bine. Până afli că mai ai și trup. Dacă ai trup, afli cumva că există timp. Când afli că există timp, deprinzi ușor noțiunea de vreme. Iar când deslușești ce e vremea și mai înveți și cum să lucrezi cu ea, vei ajunge să-ți aplici vremea pe propriul trup. Numai că integrala vieții este o precisă incizie în venele timpului – nu în ale vremii - și uite așa devii, cu adevărat, om. Mă opresc acum aici. În fața mea e doar o hârtie albă, peste care trece o furnică, până în palma mea, unde îmi scrie cu răbdare o sintagmă. Mă întorc în pat la tine, ești așa frumoasă cum nici nu-ți poți imagina, dezbrăcată și cu bocanci de ultimă modă, care-ți ascund glezna superbă. Nu-mi cere să te iubesc înainte de a termina de scris.