Mă uit în jur și văd identice
corpuri deschise, cu indici de masă
mică care multiplică la nesfârșit
aceeași idee, folosindu-se de
același limbaj și de aceleași gesturi pe care le găsești în orice turmă și în orice forfotă, ale unor indivizi
parcă aranjați în dansuri de către forțe naturale misterioase ori de către
tot felul de fenomene necredincioase,
nedescifrate. Văd peste tot posesori,
colecționari, abătuți, aparent
fericiți sau chiar dependenți, un soi de chiriași
cu imunitate înnăscută, niște grăniceri
diplomați, care-și apără cu ardoare imaginea, ochi pe ochi, de
neclintit. Caut Unul din mulți, dar
sunt atât de mulți încât nu găsesc decât un colectiv care-și asumă cu barbarie dreptul de a civiliza diversitatea ca drept, operând
tot felul de mutații aritmetice ca
să-l determine pe fiecare să se adapteze, să conceptualizeze, să jongleze între
definiție și tradiție, ca și cum n-ar reprezenta nimic altceva decât o substanță care se solidifică în constituenți ai vreunui tabel periodic deocamdată necompletat.
Par a fi prizonierii unei vibrații
atomice individuale, de data asta cu un indice
de masă mai mare și mai înclinat, dar orientat cu migală către o expansiune a dreptului și a îngustului.
Entități ce pătrund prin tot felul de suprafețe,
undeva dincolo de straturile proprii, mai aproape de fapt de exoscheletele închise ale propriei lor materii proiectate fără vreun scop
anume, botezate de greci cu numele de ființe
materiale. Ființe care se privesc ochi
în ochi, fără remușcare, fără observații
critice, într-o falsă empatie, care
coordonează minciuna pe post de zâmbet, într-o succesiune legată aiurea undeva în lanțul-valoare al ființei și al neființei, de un creator-păpușar ce poate și chiar trage sfori, până la fiecare conștiință adormită care mai poate fi dezlipită și trezită din marea uitare care nu duce la nimic altceva decât la sfârșitul tuturor lucrurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu