Camera tace, peluza și aleea de afară la fel.
Covoarele, mașinile, oamenii, nu mai fac nici un zgomot. Ești doar tu
singur, la marginea ecourilor
stinse. Tu și gândurile tale. Iar când privești în urmă, se succed aiurea secvențe din viața ta, imaginile îți revin telegrafic și-ți
dorești să scapi de ele derulând, derulând, derulând... Îți cauți identitățile anterioare. Greutatea încă
atârnă pe umerii tăi, nimeni nu mai vede ochii copilului ce-ai fost, într-un târziu începi să înțelegi, vrei să faci
ceva, dar altceva te ține nemișcat
în propria ființă. Te-ai schimbat în
anii ăștia. Nu te mai vinzi dar nici
nu te dai gratis celorlalți. Pari
nevătămat, dar ai o privire de parcă
pielea ți-ar fi fost arsă într-un
incendiu. Ai trecut toate pragurile
așteptării, ai ajuns să-ți răspunzi singur
la întrebări, dar tot nu-ți cunoști marginile, în duelul cu imaginația de cele mai multe ori a
câștigat realitatea. Și te întrebi dacă ea
există pe undeva. Te-ai săturat să tot aștepți, măsurând fericirea altora. O să-mi iau atunci în serios rolul. Da, eu, copilul din tine. Și o să-ți
reamintesc că ea există cu fiecare
pas pe care tu îl bați în retragere, cu fiecare gând nebun ce nu-și găsește rostul
în căpșorul tău, cu fiecare poveste la care trudești ore întregi, pentru ca
apoi să distrugi eroina cu nerv, cum uneori mai face câte-un
pictor pe fiecare șevalet pe care
creează cu furie. Deocamdată tu
nu-mi lași nici un atom să dețină o vagă impresie a fericirii viitoare. Dar ea
o să vină în viața ta, pe măsură ce tu vei nega
asta tot mai mult și tot mai mult, până ce într-o zi te va dezbrăca de griji
cu o satisfacție enormă. Nu știu dacă ți-am mai spus, dar există iubire... după iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu