Oameni tot mai mici cu vise tot mai mari

După mult timp, stau și fumez pe un fotoliu apăsat de ani, încerc să mă pun în situația altora, televizorul îmi merge în gol și gândurile mă lovesc din toate părțile, ca la box, în combinații complexe de upercut-uri și directe de stânga, asta în timp ce eu mă concentrez pe ideea că într-adevăr urăsc tabuurile. Și că nu-mi stă în fire să mă laud cu așa ceva, din moment ce eu pot scrie, gândi, înțelege, fără a privi de sus, pe oricine, și că pot empatiza până și cu dușmanul meu, ba chiar la final mă pot declara pe mine însumi vinovat, devenind din victimă, călău, chiar primind în locul lui penitența autoimpusă. Sau că mă pot transpune în locul altcuiva, mai ales dacă are nevoie să-și facă curățenie de primăvară în conștiință, și-i pot prelua păcatele ca să-mi încarc eu cu ele agende, bloguri, emailuri și alte bagaje care-mi vor eclipsa apoi propria viață, până ce la un moment dat voi uita cine sunt eu de fapt, și cine eram eu înainte ca să te las pe tine să-ți descarci sufletul aici, pe fotoliul ăsta demodat din sufrageria propriului suflet, unde nu am nici secretară și nici asistent care să-mi facă programări. Nici telefon ca să anunți că ai nevoie de mine. Ah da, și unde nu am închiriat nici măcar o bancă reală pe care să putem sta comod și să ne împărtășim noile metode de îmblânzire a demonilor interiori.

Și aș vrea să înțeleg. Doar atât. Să mă lămuresc. De ce oamenii strâng sume. Ca să le iasă de-o haină? Sau de ce? Până la urmă, e mai importantă ușa și pragul. Trecem goi dincolo de lume. Iar dacă toate s-ar prăbuși în centrul pământului am cunoaște adevărata înfățișare a Tartar-ului, locul în care cu toții devenim Sisifi cu bastoane de nuc, de care ne sprijinim încercând să rămânem verticali de dragul vecinilor și cunoscuților. Pe urmă mai e și mărul. Păcatul. Șarpele păcălește frumosul, îi spune că verdele-i de fapt negru, că cerul e pământ și că timpul nu-și cere partea. Iar noi continuăm să ne gândim la mărunțișuri. Ne dorim ceea ce nu putem avea. Inconștienți de propriile atuuri. Ajungem să ne mirăm de cât de mult ne putem mira. Prin cuvinte și gânduri inutile credem că păcălim timpul, avem senzația că el a trecut, dar noi suntem de fapt cei care rămânem mai triști și mai bătrâni. O viață întreagă călătorim în jurul mărului, sau cel puțin jumătate din ea, restul e doar agonie. Straniu gând, să-mi amintesc azi ce sunt și de ce nu sunt din ce nu m-am gândit că aș putea să fiu. Suport tot mai greu așteptările, mai ales când rezultatul e mereu altul și când realitatea se scaldă-n ape. Îmi scapă printre degete înțelegerea unui moment unic și rămân cu iluzia că am înțeles ceva din viață. Doar amintiri dulci mi-au mai rămas pe retină. Atât a selectat sufletul meu, nimic mai mult. El știe că suntem din ce în ce mai puțini cei care ne numărăm anii cu melancolie. Că suntem, în esență, oameni tot mai mici cu vise tot mai mari. Într-un contrast amețitor.