Cei care scriu sunt nefolositori.
Scriitorii sunt niște paraziți, niște lepădături, niște nebuni de legat.
Ei nu merită să trăiască-n lume
Pentru că tot ce vor e să fugă din ea.
Cei care scriu nu sunt buni de nimic.
Singurul lor talent e să tulbure liniștea publică
Să facă dezordine în lucrurile pe care cu migală și devoțiune oamenii de bine le aranjează cuviincios.
Scriitorii scurmă prin deșeurile depozitate la marginea pământurilor locuite
Pe care le ard să se-ncălzească și din cenușă își fac amulete
Ei sunt niște păgâni
Niște barbari
Niște duși cu sorcova care nu merită să trăiască
În lagărul pe care destoinicii îl numesc lume.
Ei sunt cel mai adesea creaturi noctambule
Se hrănesc cu rășini, cu praful drumurilor, cu jăratec
Și cu fantasme înăbușite-n sânge.
Înfulecă și fel de fel de duhuri.
Condeierii sunt greu de ucis
Dar pentru binele colectiv
Există câteva mijloace prin care pot fi anihilați.
Nu încercați să le amputați brațele sau picioarele
Tăierea membrelor îi va face să zboare
Deîndată ce nu mai pot umbla le cresc aripi
Durerea le amplifică puterile.
Scriitorii nu pot fi uciși cu pietre
Nici cu gloanțe
Pentru că știu să facă în așa fel încât gloanțele să se întoarcă spre cel ce le lansează.
Odată spânzurați umbrele lor încep să danseze cu umbrele celor vii, luându-le mințile.
Sângele condeierilor răstigniți se prelinge pe asfalt desenând contururi înfricoșătoare.
Scriitorii nu pot fi distruși decât de un arcaș
Ce-i lovește drept în inimă.
Arcașul trebuie să fie de o frumusețe rară
În așa fel încât cel ce scrie să se îndrepte singur spre moarte.
Cu cât ucigașul e mai frumos cu atât scriitorul e mai fericit să moară.
El știe că va muri
Căci lumina din ochii arcașului îi poate învinge pentru o clipă durerea
Iar durerea e ceea ce îl ține în viață.
Scriitorii nu mor nici de frig, nici de foame, nici de boală, nici de bătrânețe
Mor atunci când sunt străpunși în inimă
De cel mai frumos arcaș care trage spre ei cea mai frumoasă săgeată
Din cel mai frumos oraș
Din cea mai frumoasă dintre lumile posibile.
Scriitorii nu sunt martiri, nici paraziți ai societăți, dar sunt într-adevăr nemuritori prin scrierile lor. Oricum, interesantă viziune, deși nu sunt de acord cu prima parte, iar cea de a doua este profund idealizată.
RăspundețiȘtergereMetaforele poetice nu prea se explică. Ori le guști, ori nu. Aici e poezie (bună, rea, decid cititorii) NU o o definiție și nici o luare de poziție. Am folosit verbul "sunt" pentru scriitori tocmai metaforic, pentru a înțelege pasiunea care clocotește în sufletul și sângele acestor speciale creaturi.
ȘtergereA doua parte e voit idealizată, asemenea. Dar nu e lumea un cumul de idealuri spre care cu toții tindem? Până și matematica e un ideal, dar puțini văd asta, desigur.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereClaudia, ce-ai vrut să-mi scrii și ai șters?
ȘtergereOf, cum răscolești tu cele mai adânci adâncuri ale ființei mele !
RăspundețiȘtergereCum mă iei de mână si mă pui în fața întrebărilor ce le-am lăsat să moară , dar nu s-au stins ..
Cum pot să râd și să plang în același timp , să vreau și să nu vreau , să iubesc și să urăsc , să creez și totuși să distrug , să fiu deși nu mai sunt ..
Ești ambivalentă, ești contradicție și schimbare de poli. Cum să te opresc pentru mine atunci?
ȘtergerePostarea ta explică foarte bine de ce anumite persoane iubesc să scrie și este, totodată, una din calitățile pe care le caut într-un alt scriitor, ca mine, ca tine, ca cei care tastează mânuiți de suflet.
RăspundețiȘtergereEști unul dintre cei mai empatici cititori ai mei, dragă Albastră Dinah. Parcă ne îmbiem în sensuri amândoi prin aceeași oglindă. Lucru deloc puțin.
ȘtergereSufletul e păpușarul ce se joacă cu degetele mele, când scriu.
Sunt o extensie a sufletului și realizez asta abia când scriu.
Ești unică.
No comment! :D
RăspundețiȘtergerePăi de ce no comment?
Ștergere