O inimă numai bună într-un ceremonial al extazului

e foarte probabil 

și perfect demonstrabil

ca însuși eu să fi inventat

ghilotina

într-o dimineață

foarte devreme

când tu adunai

rouă

în degetarul bunicii

într-o zi diferită

de oricare alta

când tu

păreai atât de preocupată

ca și când ai fi venit 

dintr-o amnezie

unde însuși

propriul tău chip

nu mai era altceva

decât o retorică

deteriorată

pe gura mea

ce încă nu ți-a atins

sprânceana și nara

și resimte extazul

ca pe o gesticulație

în vid

și de când

am inventat

ghilotina

mi te închipui

ca pe o femeie

ce deschide fereastra

în noapte

unde

nu viscolește

unde

nu vede

haite de lupi

unde

nu i se umezesc ochii

dar unde

aude 

un urlet

ca o prăbușire

de cranii regești

în vid

mi te închipui

ca pe o femeie

ce se piaptănă în noapte

și melancoliile

îi cad din păr

ca monezile

într-un butoi

cu apă sfințită

ca pe o femeie

ce stă în noapte

cu palmele întinse

și așteaptă

lacrimile

lui dumnezeu

să-i opărească

liniile vieții

din palme

și mântuind-o

să i le prefacă

în două pajiști

fragede

de narcise

fără să-și închipuie

că dacă aș vrea

să mă întorc la ea

fericit că încă

n-am murit

strangulat

între buzele-i 

rebele

ar trebui să calc

pe acrostihuri

și subtile

retorici

în care

voluptoase analogii

gâlgâie

ca sângele

într-o arcadă

spartă

ori

ca o inimă 

numai bună

într-un

ceremonial

al extazului.