Să nu mă dai uitării, te rog. Uite, ți-am lăsat un semn aici, între specii, am lăsat o urmă pe care numai tu s-o găsești, într-o zi, când va veni vara, când va veni timpul, când distanța va face din noi un fel de lupi, când singurătățile noastre vor umbla flămânde pe străzile unor orașe dispărute demult, când aș vrea să-ți amintești tot ce ți-am spus cândva, și anume că frumusețe adevărată înseamnă să ai o umbră de piatră și că fiecare dintre noi doi ar trebui, atunci când resimte mai acut ca niciodată lipsa celuilalt, să se strecoare printre toate zidurile, printre toate ruinele necesare pentru a ajunge la celălalt așa cum ajungi într-un templu pe jumătate ars, unde poți să spui simplu: uite, rănile astea s-au închis pe măsură ce m-am apropiat de tine.
Să nu mă dai uitării, te rog. Eu am să te aștept. Chiar dacă toată așteptarea asta are o viață a ei. Nimic parcă nu mai depinde de mine, deși zilnic îmi dresez mintea ca pe un câine, deși mereu o pun să șadă, deși mereu o pun să latre la trecători, la străini, deși mereu o pun să muște din carnea mea neascultătoare, dar ea rămâne sălbatică ca o iederă înflorind între zidurile dintre noi.
Să nu mă dai uitării, te rog. N-aș vrea să ajung ca alții, știi tu, să bravez, și să-mi gravez it was fun pe piept, pentru că nu-mi doresc, sub nici o formă, ca din tine să-mi mai rămână doar un decolorat tattoo.
Să le ceri altora să nu te dea uitării doar dacă și tu ești capabil să nu dai uitării. Nu e corect așa, domnule Crusoe?
RăspundețiȘtergereSunt clădit, blestemat și pe de-a-ntregul plămădit să nu pot da uitării.
Ștergerete citisem ascultând muzica mea de chemat muze, ciudăţeniile mele. aşa că zâmbesc: crezi că scapi cu o uitare? :)
RăspundețiȘtergereMai trimite-mi și mie din când în când link-uri cu muzica care-ți cheamă într-o incantație muzele, agapi, vreau să empatizez cu tine, să înțeleg, pe cât posibil, cum intri tu în starea aia optimă și plânsă de scriitură de neuitat.
Ștergere