Eforturi de memorie

Am sentimentul că noi doi ne-am mai întâlnit pe undeva, frumoasă fată. Spune-mi, tu îți amintești? N-aș crede. Și totuși, sunt sigur. Sunt absolut sigur că ne-am mai întâlnit pe undeva, frumusețe feminină ce cu atâta încăpățânare încă mă bântui. Probabil pe când eram două pietre strălucind pe o catifea verde, două pietre uitate, știi tu, undeva la adăpost, în peștera celor 40 de hoți. Ba nu. Stai puțin. De fapt, cred că mă înșel. Cred că se întâmpla pe când ne acomodam amândoi cu pielea celuilalt, cu primele miresme tropicale ale planetei, cu primele tentații ale trupurilor pereche, știi tu, undeva pe continentul Gondwana, după ruperea Pangeei, exact, pe când eram doar noi doi, nimeni altcineva, sub luceafărul de dimineață, gonind înfometați ca doi cai în galop. Sau nu. Mi se pare mai degrabă că era seară și cuibul ne era cald încă, de la focul părăsit, și noi ne pierduserăm de caravană și în urma noastră umbrele creșteau limbi înfometate și înfometați parcă devenisem și noi, așa cred, mai ales că ne sculasem devreme în ziua plecării, iar părul ne lucea de rouă și limba ne lucea de dorință, ca pânzele de păianjen în vie toamna târziu. Ah, nu. Cred că noi ne-am mai întâlnit când încă nu fuseserăm alungați din Grădină, pe undeva pe la New York, Barcelona, Istanbul, Acapulco sau poate Melbourne? La Cluj? Nu, stai, ascultă, acuma știu, noi ne-am întâlnit pe când eram doi șerpi miraculoși gonind fericiți prin oceanul primordial, pe când soarele se topea din înalt, în vremea când nici măcar o clipă nu ne scăpam unul pe altul din ochi și inventasem dansurile toate și pe când Dumnezeu însuși nu-și găsea cuvintele pentru splendoarea alergării noastre, îți spun, domnișoară, cu mâna pe inimă și sufletul limpede că noi doi ne-am mai întâlnit, categoric, iar tu știi mai bine ca oricine că lucruri de genul ăsta se mai întâmplă uneori, în viață.