A mai trecut o vară.
Vezi tu, vaporii din mintea mea fac atât de dificilă căutarea amintirilor din
acea vară. Chiar și acum persistă în mine emoții și trăiri atât de puternice
cărora cu greu le fac față. Ritmul bătăilor inimii accelerează puternic,
încleștează pumnii până când ochii mi se umezesc cu gândul din nou la cea mai
importantă vara din viața mea. Am mai trecut o singură dată pe-acolo, după
câțiva ani. Nimic nu mai era la fel, doar acea pensiune găzduită de aceeași
oameni care nu mă mai recunoșteau acum. Am stat întins în iarbă o vreme,
înconjurat de sunetul de fundal al Cibinului
care tăia în două Gura Râului, și mă
gândeam că tu ai fost de fapt singura ființă perfectă în acest Eden uitat.
Mai știi? Am adus lemne
de undeva de afară ca să putem declanșa boiler-ul de sub duș, eu nu știam nici
cum să ating o femeie, dar cumva mi-a reușit din prima acest gest chiar acolo,
în fața trupului tău zvelt și pofticios. Tu ți-ai mușcat ușor buza de jos
sângerie, iar părul tău negru ne servea drept pelerină de camuflaj în fața
celorlalți. N-am reușit să scot nici un sunet dar nici să mă opresc din a mă holba
insistent către goliciunea ta. Ne-am stins nebunește unul în celălalt și ne
ascundeam doar ca să ne putem consuma dragostea necontrolată, parcă știind că
va veni sfârșitul. Întotdeauna știai ce-mi doresc. Ciudat și frumos în același timp.
Acum, culorile toate se
împreunează cu apa. Difuz. E deja un august rece. Aș vrea să-mi tatuez pe piele
toate săruturile tale, toate clipele strivite în așternuturile acelea de la
mansardă, unde mă iubeai și mă încolăceai la fel cum o caracatiță își sufocă
prada. Culorile azi îmi sunt toate apoase. Îmi vopsesc aiurea amintirile. Nu
pot da timpul înapoi. Ca să găsesc o logică. Mă îmbăt cu lumină. Dar e o lumină
pe care o simt fără tine. Părului meu îi este dor de respirația ta. În fiecare
vară de-atunci încoace. Urechilor mele de vocea ta. A trecut mai deja o decadă
de când nu te-am mai auzit spunându-mi ceva simplu. Fluturii aceia de câmp ne dădeau târcoale, dar nu ne deranja pe niciunul. Mai ții minte când îți
atingeam fața cu pleoapele degetelor? Dacă ai știi tu ce fericite erau. Emanau
bucurie. Și dragoste prin toți porii mei. Știam că ești lângă mine și asta îmi
era îndeajuns. Simțeam cerul, soarele, banca noastră, patul nostru, covorul
nostru strivit de atâtea strigăte și orgasme, le simțeam pur și simplu în mine.
Erau zile când puteam face ca pe chipul tău să apară un zâmbet diferit de
fiecare dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu