Un scurt remember al noosferei noastre

Dintre toate lucrurile pe care mi le-ai fi putut lăsa, mi-ai lăsat doar urme de nefericire. Abia după un timp m-am desprins de imaginea aceea în care îmi sprijineam barba de umărul tău și tu-mi povesteai despre cum ai venit bolnavă de dor în brațele mele. Parcă din Africa am simțit atunci un miros straniu de leoaică în părul tău și am văzut cum îți sângera o rană mică de la-ncheietură pe care tu o ascundeai ca pe un secret. Ultima dată când m-ai sărutat și ai închis ochii am văzut cum o frunză de carpin s-a lipit de fereastră ca și cum ar fi sărutat-o. Și a stat mult timp acolo, închisă într-un fel de french kiss vegetal. Și noi n-am mai vorbit din ziua aceea.

La nord de adresa ta știu un anume vârtej care vrea să te cunoască, să te adulmece pe buza lui alunecoasă, să te țină pe limbă. E seară și aerul îmi intră așa de ușor în plămâni. Și trec pe lângă vitrina aia care te intriga nu demult pe tine. Pe-atunci era un amurg mult prea abstract pentru noi și simțeam degetele tale numărând secunde, până la prima lacrimă, într-o dezbrăcare definitivă de sine. Da, acolo, în simpla noastră noosferă în care acum ne pătrundem sălbatic. Mi-ai spus odată că nu este nimic mai fascinant decât să îmbătrânim împreună, mi-ai spus că ambele noastre siluete pot fi dilatate în același borcan, că restul sunt doar niște cuvinte.

Dar tu erai atât de magică și ai demonstrat-o nu o dată. Bine, e posibil ca acuma să râzi de mine, dar gândește-te cum ne căram în ghiozdanele din spate fericirea celuilalt și mai gândește-te ce miros avea cafeaua la 2 noaptea în Petrom și adu-ți aminte de furtuna ce ne aștepta ca pe doi îndrăgostiți, când noi nu aveam nici măcar mărunțiș pentru iubire. Prietenii mei te iubeau și ei și-mi spuneau că ești pentru mine un soi de karma, dar noi doi pufneam în râs când auzeam așa ceva. Făceam mișto de asta cu paiele lipite pe frunte și abia ne sărutam amical pe obraz. Vezi tu, totul are sens atunci când ești cinic și lucid și când există și negru și alb.

Câteodată mi-e dor de tine ca naiba și zău că am impresia că am dat-o în bară rău de tot. Nu știu cum să-ți zic, dar erai atât de futuristă cu papionul ăla masculin și cu morcovii aceia în mână și am ținut la tine. Erai cea mai discretă persoană pe care am întâlnit-o. În viața mea asta scurtă, desigur. De ce nu ești aici? Să-mi zici încotro s-o mai iau din loc. Mie îmi vine doar să sar în brațele tale și să-mi bag pisicu’ în lumea asta.