miercuri, 25 iulie 2012

Aletheia sau despre alfabetul discreției și al dragostei de felină




Dis-de-dimineață soarele își gâdilă ceața cu limba așteptând uneori ca eu să-mi plimb degetul mic peste litere, în clipele acelea de fapt eu sunt zâmbitor, buzele îmi sorb cafeaua, o cafea mai neagră decât doliul femeilor, și ochii mi se deschid spre răsărit, că mă gândesc minute bune la felul tău de-a fi. Știi cum unele femei emană senzualitate atunci când sărută fumul unei țigarete? Da, sau cum se cambrează în clarobscur și apoi chicotesc cu atâta patos pe seama jocului lor? Știi că tot ele au un talent tipic de a colora o idee și a o exprima pe pânze vii, sălbatice și exotice?

Acesta este tabloul meu despre calmul discret și firav al cele căreia îi este mereu bine și comod să deseneze în jurul ei zâmbete. Ea e acel contur de siluetă care găsește fără dificultate un fir de aur în zilele de piatră și care își leagă acest fir de mijloc pentru a se lăsa rostogolită de el într-un dans simbolic al oamenilor fără față, mâini sau cuvinte. Practic, asta e schița mea din creion despre copilul ăsta mare și frumos care respiră calculat atunci când bulele de apă îi sufocă pe cei din jur, iar ei îi gâdilă doar tălpile.

Pe Aletheia am cunoscut-o mai demult, în ziua în care plecasem să mă întâlnesc cu niște colegi în fața facultății, aveam în brațe foi de cursuri xeroxate, nu eram în apele mele și-n gândul meu speram ca foile alea de curs să fie atârnate și strangulate undeva de un copac, din mine se dizolva doar o voce care vroia să le atragă colegilor de grupă atenția că aveam doar părul vâlvoi și-o lipsă acută de chef. Dar cum nici atunci nu trăiam într-o lume ideală, tremuram de frig atât eu cât și foile mele de curs, neluate de nimeni în seamă. De absolut nimeni. Până în momentul în care s-a auzit de undeva din apropiere un chicotit vesel (dar unul decent, nu unul tipic serilor în care râzi zgomotos când ieși la un vin fiert), avea un chip atât de plăcut încât nici măcar din bun simț nu ți-ai fi putut dezlipi privirea din analiza trăsăturilor ei fotogenice. Mi-a întins mâna, după curs ne-am dus la o ciocolată caldă și de-atunci mi-a oferit o felie mai mare de încredere decât probabil aș fi meritat de la prima întâlnire.

Parcă toate întâlnirile cu Aletheia erau precum seriile înlănțuite în care deguști porții de viață pe care niciodată nu le-ai mai încercat. Fiecare sortiment de poveste mă conducea pe-atunci înspre ceva ce eu nu aș fi cunoscut niciodată în alte condiții. Sau cel puțin nu atât de repede. Deși, fie vorba între noi, aveam deja câteva experiențe legate de trucurile ce țin de firea schimbătoare a femei și de trucurile senzuale, dar cuvintele preferam să le-aud rostite doar de ea. În preajma ei, mă simțeam ca un mic băiețel care trage cu ochiul în dușul fetelor mari. Imaginează-ți că era o femeie nemaipomenit de frumoasă în simplitatea ei, era acel succes estetic al naturii pe care orice om îl întâlnește la un moment dat în timpul vieții și care-i răstoarnă cutiuța cu prejudecăți despre multe paliere ale existenței. Personajul ei ludic și fascinant m-a învățat cu ușurință să visez și să trăiesc călătorii care nu îmi aparțineau, să apreciez ieșirile nocturne din timpul săptămânii, ba chiar să citesc și să înțeleg intenții, să fiu haios în cele mai întunecate situații, să țin privirea drept atunci când mă afundam singur în scenarii ipotetice și să fiu diplomat și iscusit până și atunci când mă năvălește vreun val orgolios. Eram pe-atunci într-o perioadă mezozoică a existenței mele și a fost ca și cum o sferă de foc negru și îmbufnat s-ar fi întâlnit din greșeală cu o perlă rece și nuanțată. Pe care n-a topit-o.

Ea a fost și cea care mi-a arătat că și femeile au dramele lor personale, asemenea protagonistelor singure din cărți de dragoste. Râdeam amândoi în fiecare dimineață (sorbeam cafea după cafea amândoi) când ascultam tot soiul de nume de prinți împiedicați prin viața ei la un moment dat, istorioare după istorioare și pagină după pagină. Și majoritatea acestor idile începuseră cu nu mă mai satur de tine, mă și puneam uneori în situația ei: de ce oamenilor le coincid părerile la început pentru ca mai apoi să se nască intersecții interminabile?

Mi-a fost foarte dragă și numai așa îmi pot azi explica de ce mi-a fost mereu teamă să mă apropii de ea prea tare, poate pentru a nu mă lega de ea cu o funie a posesivității. Pentru că femeile ca ea (atât de rare) nasc în tine sentimente pe care nu le poți explica decât probabil atunci când ai ieșit din sfera fascinației. E ca o hipnoză a simțurilor. Pentru mine, ea era imaginea muzei (mereu o asemănam cu Therpsychore) care-și scapă batista și apoi zâmbește pentru pozna făcută. A muzei care își culege singură batista de pe jos, dat fiind că aproape toți trubadurii se striveau unul pe altul într-o luptă care uită de scop pentru a ajunge primii să i-o ridice cu trufie.

Am rămas prieteni deși îmi place teribil de mult de ea. Oricum, recunosc că de fiecare dată când o văd îi radiază câte o parte a corpului ei frumos și strâmt, fie pentru a le ascunde pe celelalte, fie doar pentru faptul că așa îmi imaginez eu că trebuie să fie. Ultima noastră întâlnire s-a sfârșit cu o îmbrățișare puternică și sinceră și cu zâmbetul ei specific și cochet pe care l-am luat de nenumărate ori ca un plus de motivație în toate barierele pe care mai târziu le-am întâlnit. Și da, recunosc că am fost puțin gelos știind că își va lua un job unde își va risipi farmecul unor clienți la fel de fascinați de ea ca și mine. Nu știu dacă e vreun semn de egoism atipic din partea mea, dar – cu toate că aș simți orice rău i se întâmplă aș știi că el e unul asumat – pentru mine ea va fi întotdeauna fata fascinantă care își alege firele de aur pe care să se legene.

Dar niciodată nu voi putea uita, totuși, cum ochii ei mari și drăgăstoși mi-au dezvăluit într-o singură seară (pe care amândoi ne-o amintim cu inima tresărind) alfabetului discreției și al dragostei de felină.





Un comentariu:

  1. îmi amintesc cum îmi citeai dimineaţa, pe când roteam linguriţa în ceaşca de cafea, din heidegger. ştiam amândoi că nu este nici locul şi nici momentul şi mai ştiam că eu beau cafeaua amară, motiv pentru care linguriţa era numai un pretext, un clinchet ca o platoşă (cam fragilă) de sunet.
    atunci mă ascundeam. sub umbre, sub gene, sub tăcerile din care ridicam adesea un zâmbet ca răspuns la vocea ta.
    zilele s-au risipit ca nişte foi xeroxate între noi. şi astăzi aproape mă doare când aud câte o linguriţă rotindu-se inutil.
    chiar dacă nu...numai psipsina pe acropole...purtând toate acelaşi chip.

    RăspundețiȘtergere