Dis-de-dimineață
soarele își gâdilă ceața cu limba așteptând uneori ca eu să-mi plimb degetul
mic peste litere, în clipele acelea de fapt eu sunt zâmbitor, buzele îmi sorb
cafeaua, o cafea mai neagră decât doliul femeilor, și ochii mi se deschid spre
răsărit, că mă gândesc minute bune la felul tău de-a fi. Știi cum unele femei
emană senzualitate atunci când sărută fumul unei țigarete? Da, sau cum se
cambrează în clarobscur și apoi chicotesc cu atâta patos pe seama jocului lor?
Știi că tot ele au un talent tipic de a colora o idee și a o exprima pe pânze
vii, sălbatice și exotice?
Acesta este tabloul meu
despre calmul discret și firav al cele
căreia îi este mereu bine și comod să deseneze în jurul ei zâmbete. Ea e acel contur de siluetă care
găsește fără dificultate un fir de aur în zilele de piatră și care își leagă
acest fir de mijloc pentru a se lăsa rostogolită de el într-un dans simbolic al
oamenilor fără față, mâini sau cuvinte. Practic, asta e schița mea din creion
despre copilul ăsta mare și frumos care respiră calculat atunci când bulele de
apă îi sufocă pe cei din jur, iar ei îi gâdilă doar tălpile.
Pe Aletheia am cunoscut-o mai demult, în ziua în care plecasem să mă
întâlnesc cu niște colegi în fața facultății, aveam în brațe foi de cursuri
xeroxate, nu eram în apele mele și-n gândul meu speram ca foile alea de curs să
fie atârnate și strangulate undeva de un copac, din mine se dizolva doar o voce
care vroia să le atragă colegilor de grupă atenția că aveam doar părul vâlvoi
și-o lipsă acută de chef. Dar cum nici atunci nu trăiam într-o lume ideală,
tremuram de frig atât eu cât și foile mele de curs, neluate de nimeni în seamă.
De absolut nimeni. Până în momentul în care s-a auzit de undeva din apropiere
un chicotit vesel (dar unul decent, nu unul tipic serilor în care râzi zgomotos
când ieși la un vin fiert), avea un chip atât de plăcut încât nici măcar din
bun simț nu ți-ai fi putut dezlipi privirea din analiza trăsăturilor ei
fotogenice. Mi-a întins mâna, după curs ne-am dus la o ciocolată caldă și
de-atunci mi-a oferit o felie mai mare de încredere decât probabil aș fi
meritat de la prima întâlnire.
Parcă toate întâlnirile
cu Aletheia erau precum seriile
înlănțuite în care deguști porții de viață pe care niciodată nu le-ai mai
încercat. Fiecare sortiment de poveste mă conducea pe-atunci înspre ceva ce eu
nu aș fi cunoscut niciodată în alte condiții. Sau cel puțin nu atât de repede.
Deși, fie vorba între noi, aveam deja câteva experiențe legate de trucurile ce
țin de firea schimbătoare a femei și de trucurile senzuale, dar cuvintele
preferam să le-aud rostite doar de ea. În preajma ei, mă simțeam ca un mic
băiețel care trage cu ochiul în dușul fetelor mari. Imaginează-ți că era o
femeie nemaipomenit de frumoasă în simplitatea ei, era acel succes estetic al
naturii pe care orice om îl întâlnește la un moment dat în timpul vieții și
care-i răstoarnă cutiuța cu prejudecăți despre multe paliere ale existenței.
Personajul ei ludic și fascinant m-a învățat cu ușurință să visez și să trăiesc
călătorii care nu îmi aparțineau, să apreciez ieșirile nocturne din timpul
săptămânii, ba chiar să citesc și să înțeleg intenții, să fiu haios în cele mai
întunecate situații, să țin privirea drept atunci când mă afundam singur în
scenarii ipotetice și să fiu diplomat și iscusit până și atunci când mă
năvălește vreun val orgolios. Eram pe-atunci într-o perioadă mezozoică a
existenței mele și a fost ca și cum o sferă de foc negru și îmbufnat s-ar fi
întâlnit din greșeală cu o perlă rece și nuanțată. Pe care n-a topit-o.
Ea
a fost și cea care mi-a arătat că și femeile au dramele lor personale, asemenea
protagonistelor singure din cărți de dragoste. Râdeam amândoi în fiecare
dimineață (sorbeam cafea după cafea amândoi) când ascultam tot soiul de nume de
prinți împiedicați prin viața ei la un moment dat, istorioare după istorioare
și pagină după pagină. Și majoritatea acestor idile începuseră cu nu mă
mai satur de tine, mă și puneam uneori în situația ei: de ce oamenilor
le coincid părerile la început pentru ca mai apoi să se nască intersecții
interminabile?
Mi-a fost foarte dragă
și numai așa îmi pot azi explica de ce mi-a fost mereu teamă să mă apropii de
ea prea tare, poate pentru a nu mă lega de ea cu o funie a posesivității.
Pentru că femeile ca ea (atât de rare) nasc în tine sentimente pe care nu le
poți explica decât probabil atunci când ai ieșit din sfera fascinației. E ca o
hipnoză a simțurilor. Pentru mine, ea era imaginea muzei (mereu o asemănam cu Therpsychore) care-și scapă batista și
apoi zâmbește pentru pozna făcută. A muzei care își culege singură batista de
pe jos, dat fiind că aproape toți trubadurii se striveau unul pe altul într-o
luptă care uită de scop pentru a ajunge primii să i-o ridice cu trufie.
Am rămas prieteni deși
îmi place teribil de mult de ea. Oricum, recunosc că de fiecare dată când o văd
îi radiază câte o parte a corpului ei frumos și strâmt, fie pentru a le ascunde
pe celelalte, fie doar pentru faptul că așa îmi imaginez eu că trebuie să fie.
Ultima noastră întâlnire s-a sfârșit cu o îmbrățișare puternică și sinceră și
cu zâmbetul ei specific și cochet pe care l-am luat de nenumărate ori ca un
plus de motivație în toate barierele pe care mai târziu le-am întâlnit. Și da,
recunosc că am fost puțin gelos știind că își va lua un job unde își va risipi
farmecul unor clienți la fel de fascinați de ea ca și mine. Nu știu dacă e
vreun semn de egoism atipic din partea mea, dar – cu toate că aș simți orice
rău i se întâmplă aș știi că el e unul asumat – pentru mine ea va fi
întotdeauna fata fascinantă care își alege firele de aur pe care să se legene.
Dar niciodată nu voi
putea uita, totuși, cum ochii ei mari și drăgăstoși mi-au dezvăluit într-o
singură seară (pe care amândoi ne-o amintim cu inima tresărind) alfabetului
discreției și al dragostei de felină.
îmi amintesc cum îmi citeai dimineaţa, pe când roteam linguriţa în ceaşca de cafea, din heidegger. ştiam amândoi că nu este nici locul şi nici momentul şi mai ştiam că eu beau cafeaua amară, motiv pentru care linguriţa era numai un pretext, un clinchet ca o platoşă (cam fragilă) de sunet.
RăspundețiȘtergereatunci mă ascundeam. sub umbre, sub gene, sub tăcerile din care ridicam adesea un zâmbet ca răspuns la vocea ta.
zilele s-au risipit ca nişte foi xeroxate între noi. şi astăzi aproape mă doare când aud câte o linguriţă rotindu-se inutil.
chiar dacă nu...numai psipsina pe acropole...purtând toate acelaşi chip.