Timpul ne alterează și
ne bagă în confuzie pașii. Eram doar un copil de-o șchioapă și-atât de crud, că
a trebuit să fiu pus la uscat pe-o sârmă de întins rufe, stăteam cuminte
și-aveam gura întredeschisă ca a unui cântec de leagăn care nu, nu se
zvârcolea, mă mișcam doar atât, cât să adorm singur în suspensia hainelor ca în
hamac, și atâta cât sângele să mi se încline în trup ca într-o sticlă numai
bună de destupat. Ochii mei curioși nu scăpau nimic din vedere, observam până
și o scurgere de pantofi care nu a încăput în scocuri, fără a ști dacă la mijloc
e un călcat pe urme sau un călcat în picioare. Timpul face alpinism numai prin
coborâre, fără crampoane, pe fire de Ariadne
produse în serie sau multiplicate prin clonare... singura mea grijă de-atunci
fiind să nu cumva să facă, în galopul ăsta, vreun atac de coarde...
Am crescut repede, dar
nici în ruptul, nici în moalele capului nu m-am gândit că aura mea nu ar fi de fapt... pătrată. Nu îmi dau seama când a
transpirat-o mintea claustrofobă, în care dintre desele ei crize de spațiu
intracranian. Ce să fi făcut eu cu aura
mea în toiul zilei, așa leoarcă și șifonată, dacă nu să o port ca pe o perucă
de melci spiralați, de galben nepieptănat, ca pe niște urme spontane lăsate de
o pensulă muradară ce se curăță singură? Noaptea dorm mai rău ca pe pernă,
respir în burduful ei economic de lumină, mai chioară decât cea de pe lună. Mă
trec nervii numai când mă gândesc cât timp și câți nervi îmi va lua sa-mi
centrez capul matematic înăuntrul ei, presimt de pe-acum că voi da pe lângă, nu
sunt mingea de golf potrivită...
Bag de seamă că nu sunt
întreg nici la minte, nici la aură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu