Există o perioadă
(pentru mulți dintre noi probabil) când ajungi într-o anume perioadă a crizei
existențiale, când stai și te gândești cât de interesant ai deveni pentru tine
însuți dacă ai face o schimbare majoră, dacă ți-ai produce un mare stigmat de care
să știi numai tu sau uneori să-ți amintească alții. De 2 ani de zile
aproximativ mi-am propus să mă tatuez.
Am și ideea, știu și ce reprezintă pentru mine, am și dimensiunile, la un
moment dat mi-am și printat câteva modele. Tot ce îmi mai trebuia era un motiv.
DE CE să mă tatuez.
Poate pentru că intru
într-o nouă perioadă a vieții mele. Poate pentru că m-am îndrăgostit, deci
oficial pot fi și eu simpatic. Poate pentru a marca o suferință trecută, o
perioadă încheiată, un ciclu, un mod de a gândi și de a privi lucrurile. Ori
poate pentru a-mi reaminti cât de diferit pot să fiu. Aș putea să celebrez ceva
printr-un tatuaj: prieteni dragi, familia sau un eveniment de care mereu îmi
voi aduce aminte. Poate că pentru că acum cinci ani îmi era imposibil să cred că
voi arăta așa, voi vorbi așa, voi gândi așa, voi simți așa. Poate că.
Văd azi cum alții
galopează neîncetat înspre prăpăstii, cum lumea e același bizon privit de
undeva de sub un maldăr de cărți și cum totul nu e uneori decât o capcană de
șoareci (a mouse trap cum ar spune americanii), dar cu toate astea tu găsești
mereu un motiv să mă ierți, conștientă fiind că azi te iubesc mai puțin decât
mâine. Deci ar fi și ăsta un motiv bun pentru tatuajul meu: dragostea pe care
ți-o port. Îmi și imaginez cum ai mesteca Orbit-ul
acela de pepene roșu (care în gura ta nu-și pierde aroma) și cum m-ai privi
tandru în timp ce aș începe să-mi fac acest tatuaj. M-ai tachina într-una pe
drum, râzând și spunând că gata, acuma sunt și eu un Icon local, iar eu aș veni
lângă tine până ajungem acasă, m-aș așeza lângă scaunul tău și am privi
împreună poze din toate unghiurile cu tatuajul ăsta. M-aș uita curios înspre
modul cum le privești, dacă oftezi și dacă ți-e dor de mine. Stiu că ai zâmbi,
te-ai schimba în alte haine în timp ce pe celalalte le-ai azvârli într-un colț
al camerei. Când sunt prin preajma ta, stau și mă întreb până unde voi duce
lista asta a motivelor și dacă, într-adevăr, mă voi tatua vreodată. Nu pentru
că m-aș teme de asta în vreun fel ci pentru încă nu sunt convins că de asta am
nevoie.
E ca și cum ai fi
implicat într-o relație care nu merge de multă vreme și pe care o tot tragi de
margini din diverse motive. Pentru că încă o iubești. Pentru că îți e comod
așa. Pentru că ai cu cine vorbi noaptea la telefon atunci când visezi urât.
Pentru că ți-ar fi dor. Pentru că e singura căreia îi pasă. Pentru că ea a
rămas singurul tău substitut pentru singurătate. Pentru că. Și imediat ce toată
lista asta se termină, odată cu relația, te întrebi de ce ai fost atât de
convins că de asta ai avut nevoie. Și-n plus: dacă ai nevoie de atâtea motive
pentru a sta într-o relație cu cineva, atunci stau și mă întreb sincer: cum pot
unii oameni să se tatueze atât de ușor?
Dar cu toate ăstea, te
privesc de multe ori îndeaproape și-n mine se manifestă deopotrivă o bucurie și
o tăietură veche, vântul ce-ți mângâie fruntea e ca un taifun căzut în
genunchi, și îmi e deajuns ca motiv pentru tatuajul meu acel simplu tumăfacifericit ce se zbate în mine
precum un Adonis albastru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu