Nu pot spune cu exactitate dacă
cumva umorul e vreun soi de haos emoțional reamintit în liniște, vreun limbaj
universal, sau o stare de disperare a individului care refuză să se ia în
serios. Țin minte că mi-a spus cineva odată că umorul e de fapt capacitatea de
a vedea 3 fețe ale aceleași monede și probabil că așa o fi, însă pentru mine
umorul e o stare spontană de bine. Totuși, a face umor devine un act de
dificultate majoră pentru mulți indivizi. Există oameni care au această
abilitate și, bineînțeles, ceilalți. Oamenii care fac umor pe planeta asta sunt
cei care au pus pe hârtie producții ca Seinfield, Everybody Loves Raymond,
Friends, Two and a Half Men, How I Met your Mother, etc. Altfel spus, trebuie
recunoscut meritul ăsta al americanilor: au dus umorul la rang de artă. Au avut
scenariști și scriitori plini de fler, plini de subtilități, care au reușit
cumva să pună în lumină mecanismele psihologice pe care le recunoaștem toți,
atunci când imediat ce recepționăm gluma ni se pare atât de naturală încât
putem jura că ne-ar fi trecut și nouă prin cap.
Mi-aduc aminte, zâmbind desigur,
de emisiunea recentă a lui Jay Leno care l-a avut ca invitat pe Barack Obama.
Apelând la fragila mea ținere de minte, parafrazez o idee crocantă vehiculată
acolo: dacă umorul este un răspuns la dizarmoniile vieții de zi cu zi, atunci
folosirea umorului este un soi de dirijare productivă a percepției celorlalți.
Drept urmare înțelegerea utilizării umorului nu este altceva decât pătrunderea
în mecanismele acestui troc pe care ni-l propun atâția și atâția indivizi
comici: opțiunea mea sau opțiunea ta.
Trebuie să mai punctez două
lucruri: am scris acest text ca să imortalizez câteva gânduri de bine după ce
am vizionat The Dictator. Doi: gândește-te la un prieten bun, pune mâna pe
telefon și întreabă-l: mai ții minte când râdeam împreună?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu