Păi ultimele două luni
parcă au fost o perpetuă amânare. O întârziere. Și nu-mi place când ne deșirăm,
așa că prefer să tai ce-a mai rămas. Adică obișnuința. Nu, nu vreau chin, nu
vreau argumente, nu mai vreau să stau. Adică nu mai vreau niciodată să stau.
Așa că... la lăsarea serii hai să ne culcăm devreme, am obosit să ne tot certăm
de parcă am fi torturați să urcăm și să coborâm zilnic norii. Când ești
îmbufnată observ cum stai și studiezi bolta și detest când ești tăcută. Azi
eram într-o cafenea și mi s-a făcut dor de tine. Dar ști și tu că echilibrul
moral rămâne pentru noi o dulce compensație – noaptea îmi doresc să nu mai
pleci. Să faci cumva și să lucrezi de-acasă, da, îți promit că nu-ți voi
cenzura nici un exces mai ales dacă vei sta lipită de scaun fără să scoți un
sunet. Îmi și imaginez cum citești goală ca să-mi atragi atenția fiindcă știi
că atunci când îmi ridic ochii tu ești pentru mine cea dintâi apariție
meteorică...
Poate mâine am putea
fugi să vedem marea, ție îți place să privești lung marea și să ne urcăm pe
vaporaș, ghidați de valuri și de burta căpitanului. Seara am putea chiar să
găsim și să ascultăm homeleși care cântă la chitară sau ne-am putea iubi sub
duș, cu gândurile amestecate, cu fantezia comună a trupurilor goale și
involburate văzute ziua pe plajă. Eu vreau să fim ștrengari, să păstrăm mereu
adolescența asta din noi, pentru că, până la urmă, ca o pictură fără volumetrie
nuanțată vor trece anii între noi. Și gândește-te: la un moment dat vom fi doar
bătrânei din aceia urâți pe care i-am văzut în colțul nudiștilor, deși eu sper
că dragostea pe-atunci se va reașeza pe umerii noștri asemeni unui triptic și
că nici măcar veșnicia, cu micile sale răutăți, nu-mi va lua nici atunci
certitudinea că și africancă de-ai fi, tot pe mine m-ai iubi cel mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu