Amintirile unei veri din cremă de migdale

E o dimineață în care mi-am amintit cum trăgeai draperiile ca să mă ferești de săgețile otrăvite ale soarelui și-mi mai amintesc și cum te simțeam aproape deși dormeam pe burtă, cu un fel de sul de căpătâi în brațe, și aproape că îmi curgeau visele pe lângă pat ca unui bătrân bebeluș. Tu pufneai în râs și-ți lăsai genunchii alături de mine ca să mă poți scutura cu toată forța. Mă trezeam, aproape orb, mă săltam în mâini ca să te sărut înainte de a deschide ochii. Iar tu te lăsai în voia mea cu o anumită satisfacție, călăuzindu-mă spre locurile cele mai alese. Pielea îți era chihlimbarie și gustoasă precum crema de migdale.

Între noi creștea un adevărat desiș de cuvinte și se forma din beznă o constelație mai ales când tu îmi tăiai orizontul felii pentru micul dejun. Fiecare excursie de vară parcă am păstrat-o amândoi pentru un album de fotografii-amintiri pe care nu îl vom mai deschide vreodată, iar dacă cândva o vom face vom vedea toți peștișorii ăia de sub apele nămoloase, toate acele libelule plecate la vânătoare, și cerul sub care ne sărutam pe furiș - un cer precum un soi de lama tibetan din provincia Punjab. Sub pălăria ta oranj lumea îmi părea la degetul mic. Țineam mult la tine, chiar și acolo, printre buruieni și maci sălbatici, eram faini și indecenți într-un miros de mentă sălbatică.

Mă întindeam lângă tine pe iarbă și respiram aerul curat ca într-un coridor de verdeață, chipul tău era bronzat ca o mască africană de fildeș. Eu aruncam pietre în apă deși încet-încet soarele se acoperea cu o perdea de nori și lumina slab ca un bec de 30 W, doar atât. Chicoteam și în câteva zeci de minute alergam prin ploaie către un adăpost de negăsit. M-am oprit la câțiva pași în spatele tău să văd cum umblai cu părul ud prin ploaie de parcă umerii tăi ar fi fost stilouri cu cerneală caldă și lucioasă. Erai frumoasă și aveai mersul tău asimetric, exact în felul în care merg vapoarele după cârmă. Parcă aortele tale se uneau tăcut cu ale mele. Din ochii tăi albaștrii alunecai din leagănul lumii într-o certitudine pentru ca mai apoi să mă privești mult prea blând, să-ți treci mâna prin părul ud. Nu găseam cuvinte să-ți spun că atunci erai și mai frumoasă, ți-am întins doar sacoul și tu știai că nu mai e absolut nimic de explicat.

Seara ieșeam în lume și știu că tricoul tău galben avea un miros puternic de pere și de corcodușe zdrobite. Se-nchideau oameni în urma noastră. Ne-am așezat în pub-ul nostru preferat și ți-am citit acolo cuvintele lui Alessandro Barrico, din Mătase: Rămâi așa, vreau să te văd, eu te-am privit atâta, dar nu erai pentru mine, acum ești pentru mine, nu te apropia, te rog, rămâi așa cum ești, avem o noapte pentru noi, și eu vreau să te privesc, nu te-am mai văzut niciodată așa, trupul tău e pentru mine, pielea ta... închide ochii și mângâie-te, te rog...

Tu m-ai luat de mână ca și cum m-ai fi purtat la un concert al celor de la Keane și am stins noaptea, prin tine de fapt toate tăcerile toate mă sărutau, mă sorbeau, până când din noi doi n-a mai rămas decât o ultimă lumină palidă părăsită de umbre ori o tușă inertă de clarobscur.