Mai știi? Te uitai fără
reținere la mine.
Ne cunoșteam de multă
vreme și țin minte cum uneori îmi spuneai că vrei să faci dragoste cu mine, dar
mai apoi fugeai ca un copil fotogenic ce se alintă singur. Recunosc: nici eu nu aveam
pe-atunci prea mult curaj. Dar s-a întâmplat în cele din urmă. A fost o noapte
ca o febră. În care un bombardament intens ne-a prăjit într-o dragoste
pătimașă. Ca și cum Dumnezeu ar fi coborât pe pământ. Am găsit înspre zori
picături de transpirație rămase din noi. Numai așa îmi explic cum ne-a găsit
soarele. Trupul tău a rămas blocat în trupul meu ca o țestoasă în propria
carapace. Când am plecat de lângă tine mi se părea că lumea e realmente o
adunătură de stele.
Și tu te uitai fără
reținere la mine.
Dar tu nu știi cum e
să-ți lipsească cealaltă jumătate. După o anumită vârstă, singurătatea care
încă mai bate în pieptul tău, bate numai și numai împotriva ta. Tu nu știi cum
e să răspunzi la: ce mai faci? Ești bine? Ești fericit? La aceste întrebări
care nu așteaptă din partea interlocutorului tău un răspuns imediat, sau care poate
așteaptă doar unul fictiv: fac bine. Sunt bine. Sunt fericit. Mda, timp
risipitor de oameni risipitori de timp.
De ce a trebuit să te
uiți atunci fără reținere la mine?
Mă cutreieră un zâmbet
când știu că inima ta era în inima mea ca un pui de vrabie intr-o găoace. Și că
nopțile noastre erau de fapt jocuri pentru copii deveniți peste noapte adulți.
Ne jucaserăm de-a încolăcirea, ca și cum eu aș fi fost o anacondă care te
înghite ca pe un pui de aligator și ca și cum pe urmă tu ai fi fost o leoaică
iar eu un pui de gazelă. Îmi trec prin minte toate astea până și atunci când
stau cu un prieten la o bere în fața magazinului. Tu obișnuiai să mă suni ca să
mă agăț de vocea ta ca un sugar dependent de mamă. Ori să mă cerți pentru că nu
mănânc zile întregi fără tine și-mi povesteai cum uneori te masturbai iar eu
strângeam din dinți pentru că nu puteam fi lângă tine.
Ție ți-a trebuit să te
uiți atunci fără reținere la mine.
Și totul a fost mult
prea palpabil. Trupurile noastre sfârșeau aproape întotdeauna în aburi ca
pământul bătrân după o ploaie de vară. Sau cred că nu se sfârșeau niciodată
pentru că până acum n-am ajuns nici unul la capătul celuilalt. De ce-ți spun
abia acum toate astea? Nu știu. Poate pentru că nu am nimic să-ți dau în afară de
universul meu. Ți-l dau ție pentru că m-ai privit prima dată fără reținere și
ai știut să ai grijă de mine, să mă învelești și să-mi cumperi tricouri care
mi-au plăcut. Universul ăsta e ce am eu mai de preț. Ia-l cu tine dacă vrei. Îl
poți transforma într-un avion pe cer după care te uiți până ți se împăiănjenesc
ochii. Sau poți face din el o păpușă așa cum aveai în copilărie sub pătură. Sau
mai bine, poți face din el o peșteră de cristale în care să te refugiezi când
se abat peste umerii tăi gândurile negre.
La schimb nu vreau
decât nopțile tale. Presupun că e un schimb echitabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu