Vă mulțumesc vouă, celor care vă mai gândiți uneori că exist. Adică celor care priviți viața ca pe un șir de evenimente derulat în ansamblu, într-un context particular, știți voi, vouă, celor care nu vă preocupați să puneți etichete banale ori să emiteți judecăți de valoare absurde (din simple motive aleatorii și conversative). Celor care intuiți că viața trăită în viteză pare lipsită de sens. Într-un fel, am ajuns să văd cum în jurul meu sunt prea multe ghicitori mentale, nenumărate incidente și nedumeriri, pe care le omit sau le omitem împreună, și care ne conduc mintea către nemișcare. Poate că lucrurile au nevoie de un răgaz pentru a fi înțelese, pentru a fi dezvelite de întrebările și teoriile ascunse. Încă aștept acea experiență pe care o aveau oamenii din vremurile de demult, ca să pot cumva vedea, și să știu când este nevoie de răbdare, de concentrare, de liniște a minții.
Mă întreb dacă existența noastră cotidiană se poate conforma unei limpeziri a fondului și a formei, sau dacă axioma trăirii noastre interioare nu are cumva nevoie de acea limpezire fără echivoc, pentru a da naștere unui impuls de completare și de vindecare personală. Da, mă gândesc la așa ceva, la fel cum mă gândesc și la nebunie, la haosul dimprejur, la forfota profană, la alambicările vieții moderne, la poluare, la furie, la frustrare, la nevroze, la vise bizare, la bolboroseala celor lipsiți de dragoste, la toate mișcările nebune ale sufletului, la turbulențele minții și la nestatornicia personalității fiecăruia...
Cum să fiu fericit? Cum să disting între viață și halucinație? Respir între realități fragmentate. Între lucruri parțial văzute și înțelese. Astfel că dezordinea înțelesurilor, dezordinea semnelor și a prevestirilor pentru mine a ajuns să însemne pierderea credinței. În tot acest univers gol mie mintea mi se învârte în incertitudine și singurătate. Vreau să descopăr că nu e totul îndopat de confuzii. Deși admit că fiecare individ e azi preocupat de interesele lui patetice, de ideile lui contradictorii, de filozofiile, ori gumoaiele, ori nimicniciile lui.
În mine se petrece o deformare a idealurilor. Poate că nu e vina mea. Poate că lumea asta nebună deformează toate idealurile noastre. Cum să mă transform? Să-mi refac inima, mintea, gândurile? Sau să refac lumea în care trăiesc, să o îmbunătățesc artificial, cărămidă cu cărămidă, fără a-i da în înțeles lucrării în ansamblu? Mulți îmi aruncă explicații negândite, cum că lumea de azi ar fi bolnavă. Dar ne-am pierdut noi dorința de a trăi? Poate că lumea pe care o vedem e doar lumea făcută de noi. Dar ce se întâmplă când cineva trădează lumea asta?
Nu sunt cel care are răspuns la aceste întrebări. Eu văd doar cum uneori disperarea, graba, egoismul, indiferența, suficiența,ori inutilitatea din jurul meu, nu se regăsesc nici în cerul de deasupra mea, nici în arborii pe lângă care trec. Toate acestea nu se agață de cer precum o muscă lipită de o prăjitură dulce, și nici nu cad peste noi precum ploile de vară. Ele există așa pur și simplu în noi, adică ele privesc lumea prin ochii noștri. Noi suntem cei care le proiectăm în lume, cei care le dăm viața. Dar și cei care apoi le scufundăm în apatie, în repetiție, în obișunință și în egoism.
Și tot noi suntem și cei care nu mai observăm semnele, mesajele menite să ne deschidă ochii, care vor să ne amintească cine suntem. Practic, devenim absurzi. Devenim maladia însăși, reprezentăm condiția pe care o adăpostim – după care vedem lumea ca pe un aprig dușman, iar pe oameni ca pe niște adversari peste care trebuie să trecem de-a valma. Lumea e de fapt mai mult sau mai puțin neutră, dar boala asta interioară o face să arate ca un dușman, coruptă, prăbușindu-se din grandoare, ireversibil de a fi vindecată.
Paradoxal, tocmai prin aceste percepții viața devine trăibilă, prin ele ne izolăm de natură și de semeni. Ne autoexilăm. Pășim dincolo de propriile trupuri, de timp și de propriile vise. Nu știu cum putem depăși acest exil autoimpus. Poate doar prin intermediul sufletelor-pereche. Al prietenilor. Prin intermediul celor pentru care fericirea nu e doar o noțiune abstractă.
Mă regăsesc în prietenii mei și aștept zâmbetul lor de încurajare.
(Pentru Vlad, Iza, Alina, Călin, Căty, Amada, Ionuț, Mari.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu