Ca două sfere

ție mi-a fost dor să-ți scriu

două, trei, patru cuvinte.

oare ce faci azi?

zâmbești?

de ce zâmbești?

ai și tu un trup la fel?

iubești la fel?

sau ai o privire îngândurată când ești singură?

te joci?

de ce te joci?

joacă-te atunci

până la capăt

și lasă-te iubită.

spune-mi atât:

mi-ai fi cândva iubită?

pentru că eu, încă de dimineață,

cu fruntea în apă

pândesc o nuntă ca un pește beat

ba chiar regret că nu îți sunt profesor de pian

ca să ascund notele în jartierele tale fierbinți

sau între sâni, în timpul unei sonate,

numai ca să mai câștig timp,

timp alături de tine,

timp în care să învăț cum e

a iubi cu perna pe față

când cerul ți se plimbă pe trup

ca un gând pierdut în furtuna cărnii.

zâmbești?

de ce zâmbești?

nu zâmbi prea mult!

mă dezarmezi.

mă transformi.

devin tot mai terestru

iar tu tot mai plantată în lucid

conștientă de erezia unei discuții despre noi

noi... ce vorbă complexă!

pluralul meu e noi

te-ai gândit puțin la asta?

eu uneori.

în schimb m-am gândit și mă gândesc mereu la tine

atât de mult încât

mi-e teamă să mor fără să fi făcut

poezie

cu toate cuvintele pe care le știu.

mai ții minte?

nouă niciodată nu ne-a fost teamă

să umblăm desculți pe caldarâm

-

și obișnuiam să înghițim sfere

ca să putem pluti.

și plutind cu tine de mână

am realizat prima oară

că sunt ușor,

că aș putea să te îmbrățișez

în fiecare seară

fără să te doară.