De ce nici o reușită nu absolvă omul de responsabilitățile sale față de spiritul de finețe

Întrucât am copilărit în vremea, nu foarte îndepărtată, când nimeni nu se uita la televizor, pentru că nu prea aveai ce vedea, iar Internetul era doar o palidă și vagă intuiție a lui Isaac Asimov, părinții mei se preocupau să-mi stârnească interesul și pentru alte activități, dar nu neaparat distracții, ci mai degrabă direcții de interes care să-mi modeleze curiozitatea, mai ales că, la un moment dat, chiar și maidanul, unde m-am jucat până când lumea s-a schimbat și mai toți amicii mei de când eram prichindel s-au dispersat, unii în alte orașe, unii – pe alte continente, iar alții undeva în teritoriul ascuns în care toți copiii dispar, atunci când adulții le iau locul, devenise insuficient și depășit de firea mea energică, o fire supusă constant uimirii, dar și căutării, deopotrivă. Cumva, despre acest teritoriu aș vrea să spun câte ceva în însemnarea de față. Pentru că din perioada aia, îmi amintesc cum ai mei mă duceau frecvent la spectacole de teatru. Mai exact, la spectacole de teatru de revistă, cu muzică, umor, cu dansatoare, cu actori care recitau și cântau din mijlocul publicului, printre scaunele așezate în rânduri simetrice, și perfect poziționate în întuneric.

 

Cred că văzusem cele mai importante spectacole de teatru de revistă care fuseseră montate în orașul meu natal în acea perioadă. Deși la început nu înțelegeam mare lucru, cu timpul le găseam foarte plăcute, ba chiar devenisem nerăbdător să vină seara de joi, să văd dansatoarele tropăind energic pe aria Can-Can-ului lui Offenbach, ori să mă pierd în râsetul publicului cunoscător. Îmi plăcea acolo foarte mult, țin bine minte. Și mai îmi aduc aminte că la teatru venea lume multă, și că reprezentațiile variau. Ba la un moment dat, țin minte că am văzut puse în scenă și câteva drame care m-au impresionat nespus de tare, și simțeam de fiecare dată forfota dinaintea spectacolelor, zumzetele ce se auzeau dincolo de cortina sângerie, sau din când în când câte un zgomot puternic, iar apoi urma melodia ce ne zguduia pe toți, iar nu în cele din urmă, începeau spectacolele, unele ce mă lăsau cu gura căscată, altele ce mă țineau răbdător până la sfârșit, iar unele de-a dreptul plictisitoare și copilărești (încă de la vârste fragede eram destul de greu de impresionat!); toate au trecut ca gândul, și pe toate le-am urmărit entuziasmat și nerăbdător, căci la sfârșitul unui spectacol se anunța altul, fapt ce îmi provoca o stare de nerăbdare continuă.

 

Cu timpul, am crescut, și am început să fiu impresionat de cu totul alte lucruri, dar spectacolele de teatru la care mergeam cu părinții în anii timpurii ai copilăriei mele au consolidat parcă un imaginar nelimitat în ceea ce mă privește, și eram mândru, pe atunci, că puteam admira măiestria actorilor, din unghiul meu neexperimentat, ludic, și profan. Peste ani, văzând alte spectacole de teatru, dar prin ochii nemulțumiți ai adultului, m-am gândit de foarte multe ori la asta. Am văzut suficiente spectacole, unde pasiunea actorilor era aceeași, dacă nu mai intensă, intriga și montajul ireproșabile – dar ceva nu mai era la fel. Am înțeles, într-un târziu, că de fapt pierdusem eu ceva pe drum. Am ridicat din umeri și m-am gândit că ăsta o fi un preț modic de plătit pentru triumful de a fi adult, pentru că da, pe la 22 de ani, la mijloc de studenție, eu îmi imaginam că eram adult și că ăsta ar fi un deosebit merit. E posibil să fi pățit și unii dintre voi la fel, poate.

 

Nu m-am gândit foarte mult la lucrurile astea, ocupat fiind cu altele, până deunăzi, când cineva mi-a trimis să citesc un poem care mi-a ajuns până în șira spinării. Poem care, la rândul lui, m-a trimis cu gândul la Pablo Neruda. Pe Neruda îl iubesc, pur și simplu. Mi-am adus aminte de minunatul lui poem, Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireșii, publicat în 1924, pe când poetul avea 19 ani, în volumul Douăzeci de poeme de iubire și un cântec de disperare, volum care rămâne poate cea mai cunoscută și cea mai citită scriere a marelui poet chilian, o măiastră împletire dulce-amară de exuberanță, pasiune, curiozitate, senzualitate și dezolare. M-am gândit azi la fragmentul ăsta:

Acum, și-acum, iubito, tu mi-aduci caprifoi,

și parfumați îți sunt și sânii.

În timp ce vântul trist ucide fluturi galopând

Eu te iubesc, și bucuria-mi mușcă din gura ta de prună.

 

Cât te-ar fi durut să te obișnuiești cu mine,

cu sufletul meu solitar și sălbatic, cu numele meu pe care toți îl izgonesc.

Am văzut atâtea ori luceafărul arzând pe când ne sărutam pe ochi

și cum deasupra noastră se desfăceau apusurile în uriașe evantaie.

Cuvintele mele au plouat peste tine mângâindu-te.

Am iubit de multă vreme trupul tău de sidef însorit.

Ba chiar te cred stăpâna universului.

O să-ți aduc din munți flori vesele, și campanule,

negre alune, și coșuri de nuiele pline de săruturi.

Vreau să fac cu tine

ce face primăvara cu cireșii.

Dacă nu ați citit cartea asta până acum, nu e timp pierdut să o faceți, sunt absolut sigur că n-o s-o lăsați din mână nici măcar pentru un răgaz de 5 minute. Când am parcurs-o prima dată, am avut nevoie de o zi și jumătate ca să-mi revin din uimire, din plăcere și dintr-un spasm emoțional greu de descris în cuvinte. A trebuit să mai treacă o vreme, până deunăzi, când, aducându-mi aminte de spectacolele de teatru din copilărie, de primăverile și lunile de toamnă pierdute (pentru totdeauna), am realizat că de fapt toată arta e adresată la urma urmei copilului din noi. Și nu, nu am pretenția că nu s-au mai gândit și mulți alții la lucrul acesta până acum, ci doar am experimentat rușinea că nu m-am gândit la lucrul ăsta mult mai devreme. Poate că adulților le cade mai greu fisa. Nu știu, dar cred că e un lucru important, din mai multe motive.

 

Mai întâi, pentru că avem prin asta o dovadă de netăgăduit că acel copil (care-am fost) nu a dispărut fără urmă, cum credem uneori.

Apoi, pentru că asta înseamnă că mai putem rechema acel copil din noi, și să revenim la perioada în care cel mai ascuțit simț al nostru nu era cel al pierderii, și debusolării, cum se întâmplă la maturitate, ci simțul uimirii. Simțul mirării. Dacă Neruda se putea mira la începutul maturității sale, cred că putem face asta și noi, de-acum înainte.

 

Știu, azi nu mai e așa simplu cum era în copilărie. Pentru unii adulți, pentru cei care nu și-au păstrat candoarea, e nevoie de meșteșug, de o reîntoarcere treptată la mister. Dar de fapt, de asta există artă. Până la urmă, însuși cuvântul artă, înainte de a i se atribui valențe elitiste, însemna pur și simplu meșteșug.  Adică modul de a executa o activitate umană așa cum se cuvine, nu cum ar face-o un nepriceput. Chiar și la modul cel mai general, arta de a trăi e meșteșugul prin care ne păstrăm și ne ascuțim constant arta uimirii.

 

Arta, fie că o recunoaștem în literatură, teatru, film, fotografie, reprezintă ușa noastră către copilărie, evadarea la îndemână din cotidianul cenușiu, și sclipirea aceea care ne aduce aminte că iernile pot fi ceva mai mult decât niște file succesive din calendar, ceva mai mult decât o gripă tratată cu medicamente scumpe sau decât o adunătură de facturi cumulate la întreținere, ori, pentru cei mai norocoși dintre noi, niște petreceri în lanț și o vacanță la ski. Arta repudiază melodrama și, ca să o spunem în termenii pascalieni ai lui Constantin Noica, ne amintește că “nici o reușită a spiritului de geometrie nu va putea absolvi omul de responsabilitățile sale față de spiritul de finețe.”