Un vis în care dăm foc cerului

Nu știu unde mă aflu, n-aș putea spune exact, dar pare a fi o cetate, o veche și antică cetate, adică văd în jurul meu bărbați care aprind lumânări pentru femeile lor rătăcite, bătrâni care se spovedesc pietrelor, cete de proscriși ce execută salturi mortale, copii ce trag clopotele în joacă și trag cu praștia-n vitralii, și chiar nu știu unde mă aflu, de visez ori sunt visat, știu doar că la un moment dat îmi scot din buzunar sandwich-ul cu pământ, pe care-l înfulec pe nerăsuflate și că cineva aruncă-n mine cu oase, și mă plesnește peste față cu ierburi uscate, până ce la un moment dat mă așez pe trepte la intrarea în templu, doar cât să opresc trecătorii grăbiți spre casele lor pătrate. Iar când îi întreb încotro e apusul ei îmi arată un morman de ruine, iar când îi întreb unde e nordul ei îmi arată drumuri înzăpezite, iar dacă le cer să-mi indice sudul îmi arată corăbii scufundate, iar dacă îi rog să-mi arate răsăritul îmi râd în nas, așa că nu îndrăznesc să întreb pe nimeni de tine. Aerul miroase a cazarmă, florile miros a blestem, iar eu adorm pe trepte la intrarea-n templu și visez un vis în care se face că dau foc cerului. Nici măcar nu știu încotro să te caut, nici măcar nu știu cine ești, încerc să-ți ghicesc numărul tatuat peste inimă, te văd doar în umbră, îți văd brațele înnegrite de soare, fața îmbujorată de vânt, privirile brăzdate de fulgere, îți aud vocea bolborosind vorbe magice, într-un lagăr de muncă de la miazănoapte, unde focul îți desenează umbra prin cavernele mele, prin toate simțurile mele, și tu sapi tunele în somn în căutarea mea, și nici măcar nu-ți pot vedea chipul, îți aud doar freamătul trupului, zvârcolindu-se de ciment în celula 2986, iar de acolo aud zgomotul ghetelor călcând apăsat prin praful și pulberea anilor, undeva într-o pușcărie la miazăzi, și tot de acolo îți ascult răsuflarea, țipătul mut, dorința ta ce îmi lasă parcă urme însângerate pe piele, deși în jurul tău se împerechează șerpii în grup, iar tu rătăcești printr-o pădure fără ieșire, undeva pe-un continent de la soare apune, și trebuie să te găsesc cu orice preț, ca să vedem măcar o dată îmbrățișați Răsăritul, ca să luăm măcar ultima cină împreună, ca să ne împărțim cea de pe urmă îmbucătură de pământ, și s-o înfulecăm pe nerăsuflate acolo pe treptele templului, chiar înainte să adormim de tot și să visăm fiecare în legea lui un vis în care dăm foc cerului.