O dragoste în care te îneci cu totul, deliberat

M-am atașat de ea, recunosc. Căutam tot felul de pretexte să ne întâlnim întâmplător, să petrecem timp împreună, să fim unul lângă celălalt. Iar eu, atunci când iubesc o femeie, simt cum ea mă apasă, cum mă sugrumă și cum, fără voia ei, mă destramă cu totul și mă topește, într-un soi de descompunere finală. E o senzație indescriptibilă. Pe care am resimțit-o după atâta timp. Ieri, ne-am intersectat mirosurile în mașină și îmi venea să îi ating gura, să-i mângâi gâtul curbat, iar cu un deget să mă joc cu colțul gurii ei, să-i urmăresc conturul ca și cum aș desena-o cu mâna mea, ca și cum numai pentru mine și pentru nimeni altcineva prima oară gura i s-ar întredeschide. De fapt, în secundele acelea, am vrut să închidă ochii și să mă sărute ea pe mine, instinctiv, iar apoi să o ia de la capăt, din nou și din nou, fără să o opresc, fără să mă împotrivesc, să-i gust moliciunea, zonele calde, parfumate și vii.

 

Am intrat în casă și i-am oferit camera mea, avea nevoie de un loc unde să stea peste noapte, obosită de problemele mărunte și insignifiante ale colegelor ei de apartament. Am stat față în față, în bucătărie, am desfăcut o sticlă de vin roșu, demidulce, dintr-un an bun, și în timp ce ea râdea, zâmbea inocent și îmi povestea evenimente banale cu o vocea obișnuită, dar atât de tandră și blândă, eu nu mă puteam gândi decât cum să fac să prindă viață de fiecare dată gura aia pe o doream, pe care i-o doream cu tot dinadinsul, gura aia ispititoare pe care aș fi ales-o dintr-o mie de alte guri, legat la ochi, numai după miros, după timbru, după parfum. Buzele moi, perfecte, mă făcea să cred că ea avea gura aceea dintre toate gurile, dar peste câteva secunde m-a privit hipnotizată și m-a întrebat de ce nu spun nimic. Am tăcut câteva zeci de secunde, dar aș fi vrut să-i spun atâtea! Numai dacă ar fi știut ea câte vreau să-i spun.

 

M-a privit, m-a privit tot mai de îndeaproape și am simțit că începem să ne jucăm efectiv de-a ciclopul, de-a tornada, ne priveam tot mai atent până ce ochii ni s-au mărit și s-au apropiat atât de tare unii de ceilalți încât am avut senzația că tornadele se priveau efectiv în ochi, prin niște oglinzi, admirându-se descumpănite una pe cealaltă, într-o ardere încinsă și pasională în care gurile ni se întâlnesc și luptă între ele fierbinte, pentru a se hrăni din gustul celeilalte, pentru supraviețuire, mușcându-se cu buzele, cu dinții, abia odihnind limba între dinți, zvârcolindu-se în adăposturile lor unde se odihnesc abia atunci când aerul intră greu și când se poate auzi tăcerea.

 

A fost ca un deja-vu, de parcă ne-am mai fi iubit în altă viață. În momentele acelea îmi venea să-mi adâncesc mâinile în părul ei, să o debrac ori să o privesc cum se dezbracă singură, să-i mângâi domol necuprinsul părului și linia omoplaților goi, feminini, obraznici, perfecți, și să o incit să-mi lase să-i gust în sfârșit gura plină de pești tropicali, de flori de primăvară, de piersici coapte, culese devreme, de mișcări vii, de o aromă neștiută.

 

Am vrut ca în noaptea aceea să trăiesc doar cu dragostea ei, într-un fel de moarte instantanee, de moarte a spiritului bătrân și al măștilor de tot felul din interiorul nostru. Am vrut să ne mușcăm, pentru prima dată, să ne înfruptăm din felul ascuns și prețios al celuilalt, să ne sufocăm într-o efemeră și tranșantă sorbire simultană a respirației, să o pătrund și de atâta plăcere să trăiesc dinainte și mai devreme o moarte frumoasă, instantanee. Am vrut să-i păstrez saliva și gustul ca pe un fruct pârguit, să o simt cum tremură și se lipește de mine precum reflecția de lună în apa nemișcată. Dar ea mi-a cerut doar un tricou și pastă de dinți.

 

Devii îndrăgostit în ziua în care pui pastă de dinți pe o altă periuță decât pe a ta. La asta m-am gândit după ce am dormit amândoi sub același tavan. Am simțit parfumul ei prin toată casa, pe hol, până înspre canapeaua mea, și m-am gândit toată noaptea cum arată când doarme. M-am întrebat dacă e tot așa frumoasă, dacă ochii ei sclipesc când îi închide, într-un fel de zâmbet jucăuș, complice, pe care numai eu i-l pot traduce. Mi-a intrat în cap, m-a îndulcit fără să facă absolut nimic la modul efectiv. Am vrut să intru în camera ei, am vrut să intru după ea la duș, am vrut de fapt să-i spun că o plac. Unii spun că există femei pe care, atunci când le întâlnești, devii sigur dintr-o singură privire că ascund ceva tainic, un mare secret, un mister real, fără absolut nimic bovarian în el. Se mai spune, tot așa, că există un alt tip de femei, în sufletul cărora poți citi tot într-un singur moment, femei senine, transparente, limpezi ca fundul unei ape de munte. Ea nu era nici așa nici așa. Când am văzut-o prima dată, la începutul legăturii noastre, după prima noastră întâlnire, m-a aprins atât de tare prezența ei încât simțeam nevoia profundă de a rămâne mai apoi singur. Absolut singur. Ca să mă regăsesc. Ca să-mi recapăt luciditatea. M-am gândit, în momentul acela, că probabil asta i se întâmplă oricărui bărbat în asemenea împrejurări. Și că, fiecare dintre noi, eliberându-se de farmecul celei dintâi cunoașteri a femeii, ne putem recuceri singurătatea și felul obișnuit de-a fi cu un singur gest, cu unul brutal: fie aprinzându-ne o țigară, fie consumând o bere, fie fredonând un refren de melodie, începând o conversație banală, oarecare, sau chiar plecând pur și simplu de lângă ea. Vă dați seama că nu a fost deloc așa. N-am putut să-mi revin deloc întreaga noapte. N-am putu să dorm toată noaptea. Nu mă puteam gândi decât la ea. Numai și numai la ea. O iubeam de prima dată și nu știam cum să-i spun. Nu știam ce gândește și cum mă vede. Ori dacă mă vede cum o văd eu pe ea, ca pe o dragoste în care te îneci cu totul, deliberat.

 

Pentru Alexandra Maria. Pardon, pentru frumoasa, blânda și neastâmpărata Marion, vroiam să spun.